Tot despre educatie - inspiring

Mai jos puteti gasi cateva filmulete care merita vazute pentru ca in mod sigur vor ridica alte intrebari legate de educatie pe care trebuie sa le avem in vedere in fiecare moment al vietii noastre.

 

Alte informatii utile:
- "Sistemul educațional este, în mod fundamental, greșit"
- Undoing School
- Teoria educationala (falsa) a statului
- Scoala publica – Industria fara sens
- What If Everything You Were Ever Taught Was A Lie?
- 20 History Questions They Refuse To Answer In School
- If There Was No Such Thing As Money...

"Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu" de Marcel Capraru

"Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!
Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii.

Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.
În încheiere, un citat:
” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm
Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810"

Acest articol a fost preluat de pe www.contributors.ro.

Alte informatii interesante:
- Toba de Iepure la Conserva - de Marcel Capraru
- Planul National de Corupere a Caracterelor
- Îndobitocirea populației prin Școală, Mass Media și Alimente toxice are ca rol distrugerea capacității de reacție în fața exploatării

Care este scopul scolarizarii? - o perspectiva antropologica si filosofica de Daniel Quinn

Care este scopul scolarizarii?
- o perspectiva antropologica si filosofica
de Daniel Quinn

Banuiesc ca nu toata lumea din audienta stie cine sunt sau de ce am fost invitat sa va vorbesc astazi. In definitiv, nu am scris niciodata vreo carte sau macar un articol despre homeschooling sau unschooling. Am fost numit in diverse feluri: futurist, filosof planetar, antropolog de pe Marte. Recent, am fost prezentat in fata unei audiente ca fiind critic cultural si cred ca asta ma defineste cel mai bine. Asa cum veti vedea din prezentarea mea de astazi, voi incerca sa plasez scolarizarea si nonscolarizarea in contextul mai larg al istoriei noastre culturale cat si in cel al speciei noastre.

Pentru aceia dintre dvs. care nu sunt familiarizati cu lucrarile mele, ar trebui sa incep prin a explica ce inteleg prin “cultura noastra”. In loc sa va enunt rapid o definitie, va propun un test simplu pe care il puteti folosi oriunde mergeti in lume. Daca hrana, in acel loc in care va aflati, se afla sub lacat si cheie, atunci sunteti printre persoane apartinand culturii noastre. Daca se intampla sa fiti intr-o jungla,sa zicem in interiorul Braziliei sau in Noua Guinee, nu conteaza, veti descoperi ca hrana nu se afla sub lacat si cheie. Este pur si simplu acolo si oricine vrea, poate merge sa ia. Oamenii care traiesc in aceste zone, in general numiti aborigeni , oameni din epoca de piatra sau societati tribale, apartin in mod clar unei culturi radical diferite de a noastra.

Prima data cand am inceput sa-mi indrept atentia asupra particularitatilor culturii noastre a fost la inceputul anilor ’60, cand lucram pentru ceea ce atunci era un editor de cel mai inalt nivel stiintific al diverselor materiale educationale : Asociatia de Cercetare a Stiintelor. Aveam vreo 25 de ani si eram in totalitate aculturat , la fel ca orice senator, sofer de autobuz, vedeta de film sau doctor in medicina. Acceptiunea mea fundmentala despre univers si locul umanitatii in el erau foarte solide si pe de-a-ntregul conventionale.

Dar era o perioada de trait destul de stresanta, in unele privinte chiar mai stresanta decat in zilele noastre. Multi oameni in zilele noastre poate ca se gandesc ca viata umana este in pericol, dar acest pericol exista doar intr-un viitor vag. Dar in acele zile, cele mai reci ale Razboiului Rece, toata lumea traia cu ideea ca un dezastru nuclear ar putea realmente avea loc in orice secunda, fara vreun avertisment. Apasarea unui buton undeva departe suna foarte realist.
Viata umana n-ar fi total pulverizata intr-un asemenea holocaust. Intr-un fel ar fi fost chiar mai rau dect atat. In doar cateva ore, am fi fost trasi inapoi, nu doar in Epoca de Piatra ci aproape la un nivel de neputinta totala. In Epoca de Piatra, pana la urma, oamenii traiau foarte bine fara mall-uri, supermarket-uri, magzine cu produse electronice si toate sistemele elaborate pentru a pastra toate aceste locuri pline de lucrurile de care avem nevoie. In doar cateva ore, orasele noastre s-ar fi dezintegrat in haos si anarhie, cele necesare vietii ar fi disparut de pe rafturile magazinelor, fara perspectiva de a reparea. In doar cateva zile, foametea s-ar fi raspandit peste tot.
Abilitatile obisnuite ale oamenilor din Epoca de Piatra ar fi necunoscute supravietuitorilor – abilitatea de deosebi in mediu hrana comestibila de cea necomestibila, abilitatea de a haitui , omori si conserva animalele vanate si, cel mai important, de a-si face unelte din materialele disponibile. Cati dintre dvs stiti ca scoateti blana de pe un animal ? Sau cum sa faceti o franghie din scoarta de copac? Sau cum sa aschiati o unealta din piatra? Cu atat mai putin cum sa topiti metalul dintr-un zacamant. Abilitatile obisnuite din paleolitic, dezvoltate in mii de ani, sunt arte pierdute.

Toate acestea au fost liber consimtite de oameni, care nu s-au indoit nici un moment ca noi traim in felul in care oamenii au fost meniti sa traiasca prin natura lor, de la inceputurile timpurilor, care nu s-au indoit nici un moment ca lucrurile pe care copiii nostri le invata in scoli sunt exact lucrurile pe care ar trebui sa le invete.

Am fost angajat la ACS pentru a lucra la o noua programa de matematica care a fost in dezvoltare pentru mai multi ani in Cleveland. In primul an trebuia sa publicam programa pentru anul pregatitor din gradinite si pe cea pentru clasa I. In cel de-al doilea – programa pentru clasele a II-a si a III-a si tot asa. Lucrand la programele pentru gradinita si clasa I am observat un lucru ce mi s-a parut cu adevarat remarcabil. In aceste clase copiii isi petrec marea majoritate a timpului invatand lucruri pe care nimeni, traind in cultura noastra, nu ar putea evita sa le invete oricum. Spre exemplu ei invata numele culorilor primare. Ooo, doar imaginati-va ca lipsiti de la scoala exact in ziua in care se preda albastru. V-ati petrece tot restul vietii intrebandu-va ce culoare are cerul. Ei invata sa numere, sa adune si sa scada, ca si cand cineva ar putea sa omita sa invete aceste lucruri in cultura noastra. Si, fireste, fac primii pasi pentru a invata citirea.
Voi face o mica paranteza aici si voi sugera un mic experiment. Imaginati-va doua clase cu cate 30 de copii, carora li se preda la fel, carora li se dau materiale text identice de-a lungul intregii lor experiente scolare; dar unei clase nu i se da nici un fel de instructiune in privinta citirii pe cand celeilalte i se dau instructiunile uzuale. Numiti-o Ipoteza Quinn: ambele clase vor avea aceleasi rezultate la testele de citire, dupa 12 ani de scoala. Ma simt foarte sigur inaintand aceasta ipoteza deoarece adevarul este ca pana la urma copiii invata sa citeasca exact asa cum invata sa vorbeasca: petrecandu-si timpul cu persoane care citesc si dorindu-si sa fie capabili sa faca si ei acelasi lucru.

Imi trece prin minte in acest moment urmatoarea intrebare: in loc de a petrece doi-trei ani predand copiilor lucruri pe care le vor invata oricum , in mod inevitabil, de ce sa nu-i invatam ceva ce nu vor invata inevitabil si chiar poate le-ar placea foarte mult sa invete? Cum sa navighezi orientandu-te dupa stele, de exemplu. Sau cum sa tabacesti o blana. Cum sa distingi hrana comestibila de cea necomestibila. Cum sa construiesti o canoe. Cum sa iei urma animalelor – toate uitate dar valoroase abilitati pe care de fapt s-a construit civilizatia noastra.

Bineinteles ca nu a fost cazul sa spun cuiva aceasta idee ca sa imi dau seama cum ar fi primita. Fiind destul de bine ancorat in cultura noastra, imi pot explica pe deplin de ce ar fi fost cu totul prostesc. Modul in care traim este modul de viata pentru care oamenii au fost meniti de la inceputul timpurilor, iar copiii nostri sunt pregatiti sa inceapa acest tip de viata. Aceia care au trait inaintea noastra erau salbatici, putin peste brute. Aceia care continua sa traiasca precum stramosii nostri sunt salbatici, putin peste brute. Lumea este mult superioara lor si noi suntem mult deasupra oricarei urme lasate de ei, inclusiv deasupra ridicolelor abilitati de primitivi.

Copiii nostri sunt pregatiti in scoli pentru a pasi cu curaj in viata, in singurul mod de viata cu adevarat uman care a existat vreodata pe planeta. Abilitatile pe care le vor capata in scoala o sa le aduca, nu numai succesul, dar si implinirea personala profunda la fiecare nivel.

Ce conteaza daca nu vor face niciodata mai mult decat sa lucreze intr-o fabrica, in genul de slujba ce-ti amorteste mintea? Vor putea imparti o fraza! V-ar putea explica diferenta intre un sonet al lui Petrarca si unul al lui Shakespeare.Vor putea sa extraga o radacina patrata! Va vor putea demonstra de ce patratul catetelor unui triunghi dreptunghic este egal cu patratul ipotenuzei! Vor putea analiza stilistic un poem! Va vor putea explica procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Este foarte posibil sa va poata trasa exact cauzele economice ale Razboiului civil! Vor fi citit deja Melville si Shakespeare, prin urmare de ce sa nu se apuce acum de Dostoievsky si Racine, Joyce si Beckett, Faulkner si O'Neill?

Dar mai presus de toate acestea, educatia elementara a cetatenilor – de la gradinita pana in clasa a XII-a - pregateste copiii pentru a fi participanti pe deplin functionali in aceasta mare civilizatie a noastra. A doua zi dupa absolvire ei vor fi gata sa paseasca cu incredere catre orice obiectiv pe care si l-au propus ei insisi.

Bineinteles ca si atunci cand au fost emise aceste idei, cat si acum, oricine stie ca educatia obligatorie a cetatenilor nu face asemenea lucruri. S-a ajuns la concluzia atunci – ca si acum - ca este in mod ciudat ceva in neregula cu scolile. Ele esuau – si esuau mizerabil – in a-si onora aceste promisiuni ispititoare.
A, fireste, profesorii nu erau destul de bine platiti, ce te puteai astepta? Asa ca am crescut salariile profesorilor –din nou si din nou si din nou – dar in continuare scolile au esuat.
Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Scolile erau decrepite fizic, prost luminate, intr-un cuvant total neinspirante. Am construit unele noi – zeci de mii, sute de mii – si la fel, scolile au esuat. Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Programa era invechita si irelevanta. Am modernizat programa, am facut-o cat se poate de relevanta – si totusi scolile au esuat.
Saptamanal - atunci ca si acum – puteti citi despre o noua si stralucita idee care va “repara” fara intarziere ceea ce este gresit la scolile noastre : clasa deschisa, predarea in echipa, intoarcerea la inceputuri, mai multe teme pentru acasa, mai putine teme pentru acasa, nici o tema pentru acasa – nu as putea enumera nici macar o mica parte. Sute de astfel de idei stralucite au fost implementate, mii au fost implementate si totusi scolile au esuat.

In cadrul matricei noastre culturale, aflam prin orice mijloc ca menirea scolilor este de a pregati copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza). Asta este dincolo de argumente, dincolo de indoiala, dincolo de orice intrebare.
In "Ishmael" spuneam ca vocea "Mamei Culturi" ne vorbeste prin orice ziar sau articol de revista, orice film, orice predica, orice carte, orice parinte, orice profesor, orice director de scoala si ceea ce are ea de spus despre scoli este ca ele exista ca sa pregateasca copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza).

Odata ce facem un pas inafara matricei noastre culturale, acesta voce nu ne mai umple urechile si suntem liberi sa ne punem cateva noi intrebari.
Sa presupunem ca scolile nu esueaza.
Sa presupunem ca ele fac exact ceea ce noi de fapt vrem ca ele sa faca – dar nu vrem sa examinam prea mult sau sa recunoastem. Admitem ca scolile fac o treaba foarte proasta in pregatirea copiilor spre o viata plina de succes si impliniri in cadrul civilizatiei noastre, dar ce lucruri fac ele excelent? Ei bine, pentru inceput, reusesc perfect sa tina tinerii departe de piata muncii. In loc sa devina, spre exemplu, salariati la 12 sau la 14 ani, ei raman doar consumatori – si consuma marfuri in valoare de miliarde de dolari folosind banii castigati de parintii lor. Doar imaginati-va ce s-ar intampla cu economia noastra daca peste noapte liceele si-ar inchide portile. In loc sa avem 50 de milioane de consumatori activi, am avea dintr-o data 50 de milioane de tineri someri. Ar fi nimic mai putin decat o catastrofa economica.

Bineinteles ca situatia ar fi fost cu totul alta cum 200 de ani, cand inca eram o societate preponderent agrara. Era nevoie si de asteptat ca tinerii sa inceapa sa munceasca la varsta de 10-12 ani. La nivel de mase, a avea 4-6 clase era considerat suficient. Dar pe masura ce caracterul societatii noastre s-a schimbat, a fost nevoie de mai putini tineri fermieri, iar reglementarea legislativa a muncii infantile a facut imposibil sa poata fi pusi copii de 10-12 ani sa munceasca in fabrici. Era necesar sa nu fie lasati la cheremul strazii si ce loc mai bun s-ar fi putut gasi decat scolile? Fireste, noi materii trebuiau inserate in programa pentru a fi umplut tot acest timp. Nu avea prea mare importanta ce anume.
Sa-i punem sa memoreze capitalele fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa memoreze productia fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa invete pasii procedurali pe care o initiativa legislativa trebuie sa ii urmeze pentru a trece prin Congres. Nimeni nu s-a intrebat si nimanui nu i-a pasat daca acestea erau lucrurile pe care copiii vroiau sau aveau nevoie sa le stie – sau vor avea vreodata nevoie sa le stie. Nimeni nu s-a intrebat si nimeni nu a fost vreodata ingrijorat sa afle daca materia adaugata la programa era si retinuta. Educatorii nu vroiau sa stie si , pana la urma, ce importanta ar fi avut? Nu conteaza daca odata invatate au fost uitate imediat. Au umplut ceva timp. Legea a stabilit ca o educatie de 8 clase era esentiala pentru fiecare cetatean, prin urmare cei care scriau curicula au furnizat material suficient pentru o educatie de 8 ani.

In timpul Marii Crize Economice, mentinerea tinerilor inafara pietii muncii cat mai mult timp posibil, a capatat urgent o importanta majora, prin urmare s-a ajuns la concluzia ca o educatie de 12 clase este esentiala pentru fiecare cetatean. Ca si inainte, nu a contat foarte mult ce anume s-a adaugat pentru a umple timpul atata vreme cat parea cat de cat plauzibil. Sa-i punem sa invete acum sa analizeze stilistic un poem, chiar daca nu vor mai citi vreunul in intreaga lor viata de adulti. Sa-i punem ca citeasca un roman clasic important, chiar daca nu vor mai citi nici unul de-a lungul intregii lor vieti. Sa-i punem sa studieze istoria lumii intregi, desi o sa le intre pe o ureche si o sa le iasa pe cealalta. Sa-i punem sa studieze geometria euclidiana chiar daca doi ani mai tarziu n-ar putea demonstra o singura teorema nici daca viata lor ar depinde de asta.
Toate aceste lucruri si multe , multe altele, erau bineinteles justificate pe baza ideii ca ele vor contribui la succesul si bogatele impliniri pe care le vor trai acesti copii cand vor fi adulti.

Exceptand, fireste, ca asta nu se intampla.

Dar nimeni nu vroia sa stie despre asta. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa testeze tinerii la 5 ani dupa absolvire sa vada cat de mult au retinut. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa-i intrebe cat de folositoare le-au fost aceste cunostinte in termeni reali, sau cat de mult au contribuit la succesul si implinirea lor ca oameni. Ce rost ar avea sa ii rugam pe ei sa isi evalueze propria educatie? Ce stiu ei despre asta , pana la urma? Ei sunt doar absolventi de liceu, nu specialisti in educatie.

La sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial nimeni nu stia ce va urma din punct de vedere economic. Odata cu disparitia industriilor de razboi nu cumva tara o sa cada din nou in criza economica de dinaintea razboiului? Si in acea perioada a inceput sa umble vorba ca educatia minima a fiecarui cetatean ar trebui de fapt sa includa si patru ani de facultate. Fiecare cetatean ar trebui sa mearga la facultate! Pe masura ce economia a continuat sa creasca, in orice caz, aceasta dispozitie s-a mai imblanzit. Patru ani de facultate ar fi cu siguranta foarte folositori pentru tine dar nu reprezinta o parte a educatiei minimale ale fiecarui cetatean , care ramane totusi una de 12 clase.

Era in anii care au urmat razboiului, cand erau deseori mai multe locuri de munca decat muncitori dispusi sa le ocupe, cand scolile noastre au inceput sa fie percepute ca esuand. Desi piata muncii avea nevoie de muncitori, parea ca tinerii ieseau din scoala fara sa stie cine stie cat mai mult decat un absolvent de 6 clase in urma cu 100 de ani. Ei trecusera prin toata progrma adaugata pentru a le umple timpul – analizasera stilistic poeme, facusera diagramele frazelor, demonstrasera teoreme, rezolvasera ecuatii, trecusera prin mii de pagini de istorie si literatura, compusesera solfegii, dar din cea mai mare parte nu retinusera aproape nimic – si cat de mult le-ar fi folosit daca ar fi facut-o? Din punctul de vedere al unei firme, acesti absolventi de liceu erau aproape de neangajat!
Dar bineinteles ca la acel moment curicula deja atinsese statutul de scriptura si era prea tarziu pentru a recunoste ca programa nu fusese construita pentru a fi folositoare.Raspunsul educatorilor catre comunitatea de afaceri a fost “ E nevoie doar sa le dam copiilor mai mult de invatat – mai multe poeme de analizat, mai multe fraze de impartit, mai multe teoreme de demonstrat, mai multe ecuatii de rezolvat, mai multe pagini de istorie si literatura de citit, si tot asa. Nimeni nu era pe punctul de a admite ca programa fusese creata pentru a tine tinerii inafara pietei muncii, si ca facuse o treaba foarte buna in aceasta privinta cel putin.

Dar a tine tinerii inafara pietei muncii este doar o jumtate din ceea ce scolile fac excelent.
In jur de 13-14 ani, copiii din societatile aborigene – tribale – si-au incheiat ceea ce noi, din punctul nostru de vedere, numim “educatia” lor. Sunt gata sa “absolve” si sa devina adulti.

In aceste societati asta inseamna ca valoarea lor de supravietuire este de 100%. Tot batranii ar putea disparea peste noapte si asta nu ar duce la haos, anarhie sau foamete printre acesti noi adulti. A fi capabili sa mearga mai departe fara nici un obstacol. Nici una dintre abilitatile si tehnicile practicate de parintii lor nu ar fi pierduta. Daca si-ar dori, ar putea sa traiasca destul de independent chiar si de structura tribala in care au fost crescuti.
Dar ultimul lucru pe care il vrem este ca ai nostri copii sa traisca independent de societatea noastra. Nu vrem ca absolventii nostri sa aiba o valore de supravietuire de 100% pentru ca asta i-ar putea face liberi sa opteze pentru ceva dinafara sistemului nostru economic pe care cu grija l-am construit si sa faca ce le place. Noi nu vream ca ei sa faca ce vor , ci vrem sa aiba de ales una dintre exact doua variante (presupunand ca nu sunt in mod independent foarte bogati). Sa-si ia o slujba sau sa merga la facultate. Oricare dintre variante este buna pentru noi deorece avem o nevoie constanta de muncitori incepatori si, de semenea avem nevoie de medici, avocati, fizicieni, matematicieni, psihologi, geologi, biologi, profesori si tot asa. Sistemul educatiei cetatenesti obligatorii satisface aceasta cerinta aproape fara esec.
99.9% dintre absolventii de liceu aleg una dintre aceste doua variante. Si ar trebui sa adaugam ca absolventii liceelor nostre sunt niste muncitori incepatori foarte de incredere. Noi vream ca ei sa fie nevoiti sa intre la cel mai de jos nivel. Ce rost ar avea sa le dezvoltam abilitati pentru apuca al doilea sau al treilea nivel al ierarhiei? Acestea sunt nivele la care aspira fratii si surorile lor mai mari. Si daca absolventii de anul acesta intra direct la nivelul al doilea sau al treilea, cine mai lucreaza la primul?
Oamenii de afaceri care fac angajari se plang constnt de faptul ca absolventii nu stiu absolut nimic, nu au practic abilitati folositoare. Dar de fapt, cum ar putea fi altfel?

Prin urmare, e limpede de ce scolile noastre de fapt nu esueaza deloc, ci exceleza in moduri pe care insa preferam sa nu le vedem. Emiterea de absolventi fara abilitati, fara valoare de supravietuire si fara alta solutie decat sa intre pe piata muncii sau sa faca foamea nu sunt esecuri ale sistemului ci trasaturi ale lui. In acest mod trebuie sa procedeze sistemul pentru a pastra lucrurile asa cum sunt.

Nevoia de scolarizare este sustinuta de doua “piese” ale mitologiei culturale, adanc inradacinte. Prima si ce mai daunatoare este ideea conform careia copii nu vor invata nimic daca nu sunt obligati sa o faca - in scoli.Este o parte a mitologiei despre copilarie in sine: copii urasc sa invete si vor evita asta cu toate puterile. Bineinteles ca oricine are un copil stie ce minciuna absurda este aceasta afirmatie. De cand sunt bebelusi, copii sunt cei mai avizi invatacei din lume. Daca ei cresc intr-o familie in care sunt vorbite patru limbi , in jurul varstei de 4-5 ani vor vorbi la randul lor acele patru limbi, fara nici o zi de mers la scoala pentru asta, doar petrecandu-si timpul impreuna cu membrii familiei lor, pentru ca sunt disperati sa fie capabili sa faca acelesi lucruri ca si ei.
Oricine are un copil stie cat de neobosit de curios este. De indata ce sunt capabili sa puna intrebari, pun intrebari neincetat, de multe ori zapacindu-si parintii. Curiozitatea lor se extinde catre orice lucru la care pot ajunge, motiv pentru care orice parinte invata repede sa puna orice lucru casant, periculos sau care nu trebuie atins, undeva foarte sus sau daca se poate sub lacat si cheie. Cu totii stim cat adevar este in acea anecdota despre capacele “de nedeschis pentru copii” de la sticlutele de medicamente : acelea sunt cele pe care numai copiii le pot deschide.

Oamenii care isi imagineaza ca in general copii sunt rezistenti la invatare au cunostinte inexistente despre cum s-a dezvoltat cultura umana de la inceput. Cultura este nici mai mult nici mai putin decat totalitatea comportamentelor si informatiilor invatate care sunt transmise din generatie in generatie.

Dorinta de a manca nu se transmite prin cultura, dar cunostintele despre cum se gaseste, culege si proceseaza hrana comestibila sunt transmise cultural. Inainte de inventarea scrisului, tot ceea ce nu era trecut de la o generatie la alta era pur si simplu pierdut, indiferent ce anume ar fi fost – o tehnica, un cantec, un detaliu de istorie. Printre aborigeni – aceia pe care nu i-am distrus inca – transmiterea intre generatii este remarcabil de mare dar, fireste, nu de 100%. Intotdeauna vor exista niste detalii banale, de istorie personala pe care cei din generatia mai in varsta le iau cu ei in mormant.Dar materialul vital nu este niciodata pierdut.

Asta se intampla pentru ca dorinta de a invata este intrinseca oricarui copil, asa cum cea de repoducere este intrinseca oricarui adult.Este genetic. Daca a existat vreodata vreun stramos hominid ai carui copii nu au avut impulsul natural de a invata, sunt disparuti de mult pentru nu au putut fi purtatori ai culturii.
Copiii nu au nevoie sa fie motivati sa invete tot ceea ce pot despre lumea in care traiesc, ei poarta cu sine genetic impulsul natural de invata.
De la inceputul pubertatii, copiii din societatile aborigene au invatat constant tot ceea ce au avut nevoie pentru a functiona ca adulti.

Ganditi-va la asta in felul urmator : in termeni generali, ceasul biologic uman este setat sa aiba doua alarme. Cand prima alarma porneste, la nastere, ceasul suna asa : invata invata invata invata invata. Cand cea de-a doua alarma porneste, la pubertate, ceasul suna: gaseste-ti perechea, gaseste perechea. Soneria care spunea invata, invata, invata nu se opreste niciodata dar se aude mult mai vag la inceputul pubertatii. In acel punct copiii se opresc in a-si mai dori sa-si urmeze parintii in “dansul” educatiei. In loc de asta, ei se urmeza unul pe celalalt intr-un dans al imprietenirilor.

Noi, bineinteles, in marea noastra intelepciune am decretat ca ceasul nostru biologic, reglat de genele noastre, trebuie ignorat.
Ceea ce irita cel mai mult pe majoritatea oamenilor este ideea ca acei copii educati natural/nescolarizati invata ceea ce vor sa invete , cand vor sa invete. Acest lucru este intolerabil pentru ei , deoarece sunt convinsi ca in general copiii nu vor sa invete nimic, deloc - si ii dau exemplu pe cei scolarizati, in sprijinul acestei idei. Ceea ce nu reusesc sa observe acesti oameni este imaginea putericului impuls spre invatare al oricarui copil , care tasneste in sus ca un munte in faza prescolara si scade rapid cand copiii intra la scoala. Cand au ajuns in clasa a III-a, dupa 3 ani de scolarizare, dorinta naturala de a invata este aproape nula pentru majoritatea copiilor. Invatarea, asa cum este ea, a ajuns o experienta plictisitoare si/sau dureroasa pe care le-ar placea la nebunie sa o evide daca ar putea.

Dar mai exista si alt motiv pentru care detesta ideea ca unii copii ar putea invata ce vor si cand vor. Ei nu vor invata toti exact aceleasi lucruri! Unii dintre ei nu vor invata niciodata sa analizeze stilistic un poem! Unii nu vor invata niciodata sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna un solfegiu! Altii nu vor citi niciodata Iulius Caesar! Unii nu vor diseca niciodata o broasca! Altii nu vor stii niciodata procedura exacta prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Ei bine, intr-devar, asta e prea oribil de imaginat.
Nu are nici o importanta ca 90% dintre acestia nu vor mai citi niciodata un alt poem sau o alta piesa de Shakespeare in viata lor. Nu conteaza ca 90% nu vor mai avea ocazia sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna o tema muzicala vreodata in viata. Nu are importanta ca 90% nu retin nimic functional din algebra sau analiza matematica pe care le-au studiat. Nu conteaza nici ca 90% devin absolventi de liceu fara sa aiba nici cea mai vaga idee despre procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres. Tot ceea ce conteaza este ca au trecut prin ele!

Oamenii care sunt oripilati de ideea ca unii copii ar putea invata ceea ce vor, cand vor, nu reusesc sa accepte cel mai elementar fapt psihologic : ca oamenii (toti oamenii, de orice varsta) isi amintesc lucrurile care sunt importante pentru ei – lucrurile pe care au nevoie sa le stie - si uita restul. Eu insumi sunt un exemplu al acestui fapt. Am fost la unul dintre cele mai bune licee din tara, am absolvit al patrulea si ma indoiesc foarte tare ca as putea sa obtin acum o nota de trecere la mai mult de doua sau trei discipline din cele cateva duzini pe care le-am studiat. Am studiat, spre exemplu, greaca veche timp de doi ani intregi si nu as putea acum sa citesc cu voce tare o singura propozitie, nici daca viata mea ar depinde de asta.

Unul dintre argumentele finale pe care oamenii il aduc in sprijinul ideii conform carei copii au nevoie de toata scolarizarea obligatorie pe care le-o administram , este acela ca exista un material mult mai vast de invatat acum decat exista in timpuri preistorice sau chiar secolul trecut.
Ei bine, asa este, exista mult mai multa materie care poate fi invatata, dar stim foarte bine ca ea nu se invata in timpul scolarizarii, de la gradinita pana la liceu.
O multitudine de noi domenii ale cunoasterii exista astazi – lucruri de neimaginat cu un secol in urma : astrofizica, biochimie, paleobiologie, aeronautica, fizica particulelor, etologie, citopatologie, neurofiziologie – si as putea continua ore intregi.
Dar sunt acestea discipline pe care le-am indesat in programa scolara , undeva de la gradinita pana la liceu, pentru ca toata lumea trebuie sa le cunoasca? Sigur ca nu. Ideea in sine este absurda. Ideea conform careia copii au nevoie sa fie scolarizati asa de mult timp pentru ca exista in lumea noastra atat de multe lucruri de invatat este absurda. Daca educatia elementara a fiecarui cetatean ar trebui sa includa tot ceea ce poate fi invatat, nu ar merge pana la clasa XII-a ci pana la clasa douasprezece mii si nimeni nu ar fi capabil sa absolve in timpul vietii.

Stiu, fireste, ca nu este nimeni in cadrul audientei mele de astazi care are nevoie sa i se explice care sunt virtutile educatiei naturale de acasa si ale invatarii nescolarizate. Sper, totusi, ca am fost capabil sa adaug niste fundamente filosofice, istorice, antropologice si biologice, convingerii dumneavoastra ca scoala nu este deloc ceea ce incearca sa para.

** Acest articol este transcrierea unui discurs tinut la o conferinta despre homeschooling/unschooling in 2000.

Articol preluat de pe educatielibera.blogspot.ro.

Despre scoala si educatie

Pentru ca citit despre foarte multe informatii minuntae legate de sistemul de scolarizare si despre educatie  care mi-au schimbat radical modul de gandire, vreau sa le impart cu cei care vor sa inteleaga cum si de ce sa isi educe cat mai bine copiii.

Prin intermediul urmatoarelor cateva articole vreau sa le transmit parintilor dar si copiilor/tinerilor care vor ajunge sa le citeasca ca au o lume absolut minunata in fata pe care o pot modela asa cum isi doresc, dar sistemul actual de invatamant reprezinta o piedica in acest scop. Sa nu va fie frica de ce vor spune cei din jurul vostru, daca credeti cu adevarat intr-o idee, acum puteti mai usor ca niciodata sa o puneti in aplicare pentru ca aveti acces la o infinitate de informatii. Trebuie sa fiti curajosi si creativi!

Pentru ca informatiile sunt foarte multe si extrem de graitoare voi incerca sa le grupez nealterate in cateva articole pentru a nu face un articol mare si obositor dar si pentru ca imi doresc sa salvez pe acest blog multe din aceste informatii pe care nu le-am vazut prin prea multe locuri iar daca as da numai link-urile am risca sa le pierdem continutul.

Este important sa intelegem cel putin actiunile in care ne investim cea mai mare parte din viata pentru a decide in mod constient directia in care vrem sa ne indreptam. In oricare din categorie ne-am afla - copil, adult, parinte, student, profesor, etc - trebuie sa incercam sa intelegem care este rolul scolii, ce inseamna educatia si care este rolul ei, ce inseamna sa fii fericit, etc. Cred ca totul vine de la o intrebare simpla la care fiecare in parte trebuie sa ii gasim raspunsul: Care este scopul meu in viata si ce pot face in cursul vietii pentru a atinge acest scop?
Chiar daca sistemul si toti oamenii din jurul va indruma intr-o anumita directia, nu trebuie sa va fie frica sa incepeti sa va puneti intrebari. Am ajuns intr-un punct unde avem asa de multe informatii la indemana incat putem invata absolut orice, avem puterea de a schimba si modela lumea in care traim asa cum ne dorim, este novoie doar de curaj din partea fiecaruia dintre noi. Curaj ca sa avem puterea sa pasim in afara drumului batatorit de societate, curaj ca sa invatam lucuri noi si sa facem lucrurile intr-un alt fel fata de cum fac toti cei din jurul nostru.

Va rog sa urmariti toate filmuletele si informatiile din aceste articole pentru ca explica mult mai bine decat as putea eu sa o fac toate lucrurile de care v-am vorbit mai sus - cum a aparut sistemul de scolarizare, care este scopul lui, dar mai ales ce sisteme alternative avem si cum putem sa ne educam cu adevarat copii pentru a trai LIBERI si FERICITI!

Din cate veti putea vedea si din urmatoarele cateva articole, sistemul actual de invatamant (si nu numai, dar acum vorbim doar de invatamant) functioneaza foarte bine conform cu planul dupa care a fost gandit.

Sistemul actual reuseste foarte bine sa tina tinerii departe de piata muncii destul de mult pentru pentru a nu deveni o problema, timp in care acestia sunt niste consumatori perfecti pe banii parintilor. Pe de alta parte actualul sistem de invatamant reuseste foarte bine sa creeze absolventi incompetenti, slab pregatiti, obedienti in absolut orice aspect al vietii.
A venit momentul sa intelegem ca exista o direfenta foarte mare intre scoala si educatie si ca exista metode diferite prin care le putem realiza pe oricare dintre cele doua.



Sper ca in urma citirii acestor informatii sa vedem cu alti ochi sistemul actual de invatamant dar si posibilitatile pe care le avem pentru a le oferi copiilor nostri un viitor mai bun si o educatie care sa le permita sa paseasca cu incredere catre orice obiectiv pe care si l-au propus ei insisi.

Alte informatii utile:
- Educatia pentru turme – efectele nocive ale scolii asupra copiilor
- Educatia pentru turme



 

Cover crops (Culturi de acoperire)

Toamna, dupa ce a trecut sezonul plantelor din gradina este timpul sa imbunatatim vitalitatea solului. Culturile de acoperire reprezinta cheia succesului gradinii pe termen lung. Aceste culturi redau pamantului nutrientii consumati de legume, ajuta la eliminarea buruienilor, diminueaza erodarea solului, adauga materie organica in sol, fixeaza azotul, ajuta la suprimarea bolilor si daunatorilor.

NU este nevoie sa sapatati sau sa arati pamantul – doar greblati randurile toamna si aruncati semintele. Apoi greblati usor pamantul si ati terminat. Este ok daca inca mai vedeti seminte la suprafata – acestea vor germina rapid si veti avea rapid o cultura de acoperire. 

Primavara devreme incorporam cu o furca cultura de iarna in straturile inaltate.

Daca aveti acces la frunze sau rumegus (lemn maruntit), primavara sau toamna le puteti adauga direct peste randuri pentru a se descompune in timp ce plantam culturile de acoperire. 

Dupa cum am mai spus si in articolul legat de mulci, pentru a diminua erodarea solului dar si pentru a combate aparitia buruienilor, pamantul trebuie sa fie in permanenta acoperit. Daca in timpul sezonului de crestere a legumelor folosim mulci, in timpul sezonului rece putem folosi culturile de acoperire.

Este foarte important momentul cand recoltam culturile de acoperire deoarece daca le intrerupem cresterea prematur, multe specii se pot regenera afectand astfel cultura urmatoare. Pe de alta parte daca lasam cultura de acoperire sa se maturizeze si sa faca seminte, acestea pot germina si din nou ne pot afecta cultura urmatoare.

Momentul cel mai bun de a controla (intrerupe vegetatia) majoritatea speciilor culturilor de acoperire este la momentul maxim de inflorescenta, atunci cand s-a acumulat maximul de biomasa.

In cazul in care semanam direct culturile de primavara peste cultura de acoperire, este recomandat ca insamantarea sa aiba loc la aproximativ 3 saptamani dupa ce a fost fost intrerupta cultura de acoperire.

Unele din cele mai raspandite specii de plante pentru culturile de acoperire sunt:

·        Lucerna

·        Graul – este rezistent la vremea de peste iarna si datorita ritmului mai lent de crestere din primavara este mai usor de incorporat.

·        Ovazul – in special in zonele reci, ovazul este foarte indicat pentru a fi folosit in culturile de acoperire deoarece “moare” singur si nu mai necesita recoltare in primavara. Plantarea ovazului cu 6-8 saptamani inainte de un inghet puternic ofera plantelor destul timp ca sa creasca inainte ca temperaturile sa scada foarte mult.

·        Hrisca, Secara – de obicei ambele plante furnizeaza un control bun al buruienilor deoarece intra in competitie cu acestea pentru apa si soare. In plus, ambele tipuri de plante produc niste chimicale toxice care inhiba germinarea buruienilor. In primavara, radacinile si tulpinele dure ale secarei adauga multa materie organica. Pentru cele mai bune rezultate, aceste culturi trebuie intrerupte cu aproximativ 3 saptamani inaintea plantarii culturilor de primavara.

·        Mazarichea pitica (hairy vetch) – se foloseste in zonele foarte reci datorita rezistentei la frig si a productiei ridicate de azot;

·        Trifoiul

  

In linkurile de mai jos puteti gasi informatii detaliate despre fiecare planta in parte.

- Cover Crops Basics – What Are They – And How And Why To Use Them For A Great Garden!

- Cover Crop Basics

- Soil Health: Cover Up for Cold

- Improve Your Soil with Cover Crops

- Cover crop - wikipedia

- Cover Crops for Vegetable Growers

- SAREP Cover crops
- How To Plant A Green Manure Crop Next Spring For A Great Garden!