Compassion, the Antidote - Thich Nhat Hanh

Thich Nhat Hanh has published nearly 100 books and is one of the best-known teachers of Zen Buddhism in the world today.
In the early 1960s his practice of what he termed “engaged Buddhism” led him to create the School for Youth and Social Services to provide education, housing, and medical care for victims of war in his native Vietnam. In 1966, Nhat Hanh visited the United States and Europe on a peace mission and was forbidden to return home. A year later Martin Luther King Jr. nominated him for the Nobel Peace Prize.
For nearly 25 years his home in exile has been the monastery of Plum Village in southern France, where he continues to live with his community of Buddhist monks and nuns. In October 2006, Thåy—“teacher,” as he is affectionately known—turned 80 years old.

Martin Doblmeier: During the Vietnam War your own people found themselves deeply divided. Talk about the lessons learned from the peace movement then.
Thich Nhat Hanh: There was a lot of suffering and people found themselves in a situation where they had become enemies of each other. So in such a situation you have to find a way to survive and to help others survive. We had to show people the way to act properly, because if you don’t have peace within yourself it is very difficult to work for peace. Our thinking was, the other person is not our enemy. Our enemies are misunderstanding, discrimination, violence, hatred, and anger. With that kind of insight we conducted the peace movement.

Doblmeier: But over the years of war you were witness to so much suffering and tragedy. How could you not be overcome with anger?
Nhat Hanh: If you are filled with anger, you create more suffering for yourself than for the other person. When you are inhabited by the energy of anger, you want to punish, you want to destroy. That is why those who are wise do not want to say anything or do anything while the anger is still in them. So you try to bring peace into yourself first. When you are calm, when you are lucid, you will see that the other person is a victim of confusion, of hate, of violence transmitted by society, by parents, by friends, by the environment. When you are able to see that, your anger is no longer there.

Doblmeier: When that anger begins to subside and your thinking becomes clear, is the foundation in place for forgiveness to begin?
Nhat Hanh: Forgiveness will not be possible until compassion is born in our heart. Even if you want to forgive, you cannot forgive. In order to be compassionate, you have to understand why the other person has done that to you and your people. You have to see that they are victims of their own confusion, their own worldview, their own grieving, their own discrimination, their own lack of understanding and compassion.

Doblmeier: In a practical way how can we enliven that understanding and compassion within our own communities and families?
Nhat Hanh: Suppose you are angry at your father. Many people are angry at their father, and yet if they don’t do anything to change it when they grow up, they will repeat exactly what their father did to them. They will do that to their own children. That is why we have a wonderful exercise of meditation that has helped so many angry sons and daughters who come to Plum Village:
Breathing in, I see myself as a 5-year-old child. Breathing out, I hold that 5-year-old child in me with tenderness. Breathing in, I see the 5-year-old child in me as fragile, vulnerable, easily wounded. Breathing out I feel the wound of that little child in me and use the energy of compassion to hold tenderly the wound of that child.
But then you continue—breathing in, I see my father as a 5-year-old boy. Breathing out, I smile to my father as a 5-year-old boy. Breathing in, I see how as a 5-year-old child my father was fragile, vulnerable. Breathing out, I feel compassion for my father as a 5-year-old boy.
When you are capable of visualizing your father as a 5-year-old boy, fragile, tender, full of wounds, you begin to understand and feel compassion. When the son is capable of practicing understanding and compassion, he no longer suffers and the father in him is also transformed. That moment, compassion is born in your heart. Now it is possible to forgive.

Doblmeier: So often it seems the way we hurt each other is through our failure to listen to the other person or through the harsh words we speak.
Nhat Hanh: You have to be very compassionate in order not to get angry when you listen to the other person, because their speech may be full of condemnation, blame, judgment, and so on.
If you don’t nourish compassion in you, you cannot listen very long. You say, “I listen to him only with one purpose, to give him a chance to empty his heart. I am doing charity work.” But compassion will protect you from anger, and that is why compassion is the antidote for anger. With compassion you can relate to other people. Without compassion you are cut off.
If you master the art of listening deeply and of compassion, you can open the heart of the other person. If you know how to convey your feelings that are inside you through loving speech, you can help the other person understand you. That is why in order to reestablish communication, in order for forgiveness to be possible, you should learn to practice these two wonderful things—compassionate listening and the language of loving speech.

Doblmeier: It is not possible to understand forgiveness without understanding suffering?
Nhat Hanh: At the heart of Buddhism is the idea of interconnectedness. We all suffer. That is the first noble truth of Buddhism: Suffering is a reality. And the practice begins with the awareness that suffering is there in you and it is there in that other person. When you have seen suffering, you are motivated by the desire to remove suffering—the suffering in you and the suffering in that other person—because if that person continues to suffer, it will make you suffer somehow later on. So helping other people remove their suffering means doing something for you also.

Doblmeier: But there are times when the person who has hurt you has no intention of asking for your forgiveness and has no interest in your compassion.
Nhat Hanh: An act of compassion always brings about transformation. If not right now, it will happen in the future. The important thing is you don’t react with anger. You react with compassion, and sooner or later you see the transformation in the other person. You keep being compassionate, you keep being patient.

Doblmeier: Patience is something you have learned in your own life. You endured 40 years in exile for the chance to return to your home in Vietnam, and finally the moment came in 2005. I saw pictures of the throngs who greeted you at the airport, and in your eyes I could see you embrace the moment.
Nhat Hanh: The government has done many wrong things—a lot of injustice. When they allow you to go home, that does not mean they have understood you or that they look at you now as a friend. But they do it politically because they are gaining something by allowing a person like you to come home. And you know that. But you go home with the intention to help, with the intention to help not only innocent people, victims of violence, of injustice, but you have the intention to help those who have done injustice to other people. You don’t carry any anger and you are capable of looking at them all as friends and friends-to-be.

Doblmeier: But not everyone there was interested in being your friend?
Nhat Hanh: In the hotel there were secret police watching us at all times. We encountered a lot of difficulties, but we always remained calm. The secret police found out we were true practitioners. At first we were only allowed to speak in temples, but after a time we were able to change their attitudes and they allowed us to hold public talks. We were able to address hundreds of Communist Party members and government officials. It was the first time these Communist officers were exposed to the teaching of the Buddha, the teaching of loving-kindness and compassion. So not only did we help the people who wanted us to help, but we helped the people who didn’t want us to help.

Doblmeier: When you looked out on the crowds that came for your public talks, what did you see?
Nhat Hanh: During my absence about 35 million people were born in Vietnam, and most of the people of my generation have died. So when I sat in front of an audience of 3,000 or 5,000 people, I saw only children of my generation. I look deeply and I see they are the continuation of the people of my generation, and I was speaking to them like I speak to the people of my generation. Their environment has watered the seed of anger, grieving, and discrimination. The purpose of speaking to them is to water the seed of brotherhood, sisterhood, joy, and hope in them. That is the most noble thing to do.


Acest articol a fost preluat de pe http://www.filmsforaction.org/articles/compassion-the-antidote/.

Incredibila putere a Gandului! - Dumitru Constantin Dulcan

Dumitru Constantin Dulcan

“Gândul, cea mai puternică forţă din univers”
– În “Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?
– Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm pro­pria reali­tate, felul în care pri­veam lumea s-a schimbat. Descope­ririle fizi­cii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colap­seze undele de energie şi le trans­formă în parti­cule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzu­tul în văzut. Gândul e creator, e cea mai pu­ter­nică forţă din uni­vers. Iar Dumnezeu ne-a dat pu­terea ca, din milioanele de reali­tăţi posi­bile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gân­durile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

– Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?
– Exact. Când făceam cerce­tări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionau la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experi­ment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu ima­gini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, mă­surătorile arătau cum spi­ra­la de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schim­bate cu un film de groa­ză, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contrac­tân­du-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organis­mul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.

Legea binelui
– Care e aceea?
– Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răs­pun­de la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi să­nătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.

– Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?
– Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează pen­tru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apă­rare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bac­terii circulă libere prin organism, se pot localiza un­deva şi declanşa boala.

– Se şi spune în popor că “a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?
– Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organis­mu­lui, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favo­riza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată s-a pus un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional adu­ce, mai devreme sau mai târziu, boala.

– Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem pro­teja?
– Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţe­leg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favo­rabil sănă­tăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e im­portant să rămânem con­ştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa ce­lulei noastre.

Relaxare şi respiraţie
– Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.
– Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm mă­car pauze de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fe­reas­tră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odih­neau mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câte­va tehnici de relaxare.

– Ne puteţi da şi nouă un exemplu?
– Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respi­raţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creie­ru­lui şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, îmi imagi­nez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.

– Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.
– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi ima­gineze că distrug cance­rul din corp cu un foc, cu un animal care-l mă­nâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psi­hologice, s-a dovedit că cei care s-au vin­decat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumne­zeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un ob­stacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

“Rugăciunea – o realitate fizică”
– Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?
– Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de ne­nu­mărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningo­en­cefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus “credinţa ta te-a vindecat” ?

– Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a să­nă­tăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?
– Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipo­crat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te sa­turi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungi­mea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când pre­pa­răm ceva de mâncare, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.

– Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.
– Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă. Să fim perseve­renţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucu­riile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem ne­voie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imagina.


Acest articol a fost preluat de pe www.intunel.com.