Compassion, the Antidote - Thich Nhat Hanh

Thich Nhat Hanh has published nearly 100 books and is one of the best-known teachers of Zen Buddhism in the world today.
In the early 1960s his practice of what he termed “engaged Buddhism” led him to create the School for Youth and Social Services to provide education, housing, and medical care for victims of war in his native Vietnam. In 1966, Nhat Hanh visited the United States and Europe on a peace mission and was forbidden to return home. A year later Martin Luther King Jr. nominated him for the Nobel Peace Prize.
For nearly 25 years his home in exile has been the monastery of Plum Village in southern France, where he continues to live with his community of Buddhist monks and nuns. In October 2006, Thåy—“teacher,” as he is affectionately known—turned 80 years old.

Martin Doblmeier: During the Vietnam War your own people found themselves deeply divided. Talk about the lessons learned from the peace movement then.
Thich Nhat Hanh: There was a lot of suffering and people found themselves in a situation where they had become enemies of each other. So in such a situation you have to find a way to survive and to help others survive. We had to show people the way to act properly, because if you don’t have peace within yourself it is very difficult to work for peace. Our thinking was, the other person is not our enemy. Our enemies are misunderstanding, discrimination, violence, hatred, and anger. With that kind of insight we conducted the peace movement.

Doblmeier: But over the years of war you were witness to so much suffering and tragedy. How could you not be overcome with anger?
Nhat Hanh: If you are filled with anger, you create more suffering for yourself than for the other person. When you are inhabited by the energy of anger, you want to punish, you want to destroy. That is why those who are wise do not want to say anything or do anything while the anger is still in them. So you try to bring peace into yourself first. When you are calm, when you are lucid, you will see that the other person is a victim of confusion, of hate, of violence transmitted by society, by parents, by friends, by the environment. When you are able to see that, your anger is no longer there.

Doblmeier: When that anger begins to subside and your thinking becomes clear, is the foundation in place for forgiveness to begin?
Nhat Hanh: Forgiveness will not be possible until compassion is born in our heart. Even if you want to forgive, you cannot forgive. In order to be compassionate, you have to understand why the other person has done that to you and your people. You have to see that they are victims of their own confusion, their own worldview, their own grieving, their own discrimination, their own lack of understanding and compassion.

Doblmeier: In a practical way how can we enliven that understanding and compassion within our own communities and families?
Nhat Hanh: Suppose you are angry at your father. Many people are angry at their father, and yet if they don’t do anything to change it when they grow up, they will repeat exactly what their father did to them. They will do that to their own children. That is why we have a wonderful exercise of meditation that has helped so many angry sons and daughters who come to Plum Village:
Breathing in, I see myself as a 5-year-old child. Breathing out, I hold that 5-year-old child in me with tenderness. Breathing in, I see the 5-year-old child in me as fragile, vulnerable, easily wounded. Breathing out I feel the wound of that little child in me and use the energy of compassion to hold tenderly the wound of that child.
But then you continue—breathing in, I see my father as a 5-year-old boy. Breathing out, I smile to my father as a 5-year-old boy. Breathing in, I see how as a 5-year-old child my father was fragile, vulnerable. Breathing out, I feel compassion for my father as a 5-year-old boy.
When you are capable of visualizing your father as a 5-year-old boy, fragile, tender, full of wounds, you begin to understand and feel compassion. When the son is capable of practicing understanding and compassion, he no longer suffers and the father in him is also transformed. That moment, compassion is born in your heart. Now it is possible to forgive.

Doblmeier: So often it seems the way we hurt each other is through our failure to listen to the other person or through the harsh words we speak.
Nhat Hanh: You have to be very compassionate in order not to get angry when you listen to the other person, because their speech may be full of condemnation, blame, judgment, and so on.
If you don’t nourish compassion in you, you cannot listen very long. You say, “I listen to him only with one purpose, to give him a chance to empty his heart. I am doing charity work.” But compassion will protect you from anger, and that is why compassion is the antidote for anger. With compassion you can relate to other people. Without compassion you are cut off.
If you master the art of listening deeply and of compassion, you can open the heart of the other person. If you know how to convey your feelings that are inside you through loving speech, you can help the other person understand you. That is why in order to reestablish communication, in order for forgiveness to be possible, you should learn to practice these two wonderful things—compassionate listening and the language of loving speech.

Doblmeier: It is not possible to understand forgiveness without understanding suffering?
Nhat Hanh: At the heart of Buddhism is the idea of interconnectedness. We all suffer. That is the first noble truth of Buddhism: Suffering is a reality. And the practice begins with the awareness that suffering is there in you and it is there in that other person. When you have seen suffering, you are motivated by the desire to remove suffering—the suffering in you and the suffering in that other person—because if that person continues to suffer, it will make you suffer somehow later on. So helping other people remove their suffering means doing something for you also.

Doblmeier: But there are times when the person who has hurt you has no intention of asking for your forgiveness and has no interest in your compassion.
Nhat Hanh: An act of compassion always brings about transformation. If not right now, it will happen in the future. The important thing is you don’t react with anger. You react with compassion, and sooner or later you see the transformation in the other person. You keep being compassionate, you keep being patient.

Doblmeier: Patience is something you have learned in your own life. You endured 40 years in exile for the chance to return to your home in Vietnam, and finally the moment came in 2005. I saw pictures of the throngs who greeted you at the airport, and in your eyes I could see you embrace the moment.
Nhat Hanh: The government has done many wrong things—a lot of injustice. When they allow you to go home, that does not mean they have understood you or that they look at you now as a friend. But they do it politically because they are gaining something by allowing a person like you to come home. And you know that. But you go home with the intention to help, with the intention to help not only innocent people, victims of violence, of injustice, but you have the intention to help those who have done injustice to other people. You don’t carry any anger and you are capable of looking at them all as friends and friends-to-be.

Doblmeier: But not everyone there was interested in being your friend?
Nhat Hanh: In the hotel there were secret police watching us at all times. We encountered a lot of difficulties, but we always remained calm. The secret police found out we were true practitioners. At first we were only allowed to speak in temples, but after a time we were able to change their attitudes and they allowed us to hold public talks. We were able to address hundreds of Communist Party members and government officials. It was the first time these Communist officers were exposed to the teaching of the Buddha, the teaching of loving-kindness and compassion. So not only did we help the people who wanted us to help, but we helped the people who didn’t want us to help.

Doblmeier: When you looked out on the crowds that came for your public talks, what did you see?
Nhat Hanh: During my absence about 35 million people were born in Vietnam, and most of the people of my generation have died. So when I sat in front of an audience of 3,000 or 5,000 people, I saw only children of my generation. I look deeply and I see they are the continuation of the people of my generation, and I was speaking to them like I speak to the people of my generation. Their environment has watered the seed of anger, grieving, and discrimination. The purpose of speaking to them is to water the seed of brotherhood, sisterhood, joy, and hope in them. That is the most noble thing to do.


Acest articol a fost preluat de pe http://www.filmsforaction.org/articles/compassion-the-antidote/.

Incredibila putere a Gandului! - Dumitru Constantin Dulcan

Dumitru Constantin Dulcan

“Gândul, cea mai puternică forţă din univers”
– În “Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?
– Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm pro­pria reali­tate, felul în care pri­veam lumea s-a schimbat. Descope­ririle fizi­cii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colap­seze undele de energie şi le trans­formă în parti­cule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzu­tul în văzut. Gândul e creator, e cea mai pu­ter­nică forţă din uni­vers. Iar Dumnezeu ne-a dat pu­terea ca, din milioanele de reali­tăţi posi­bile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gân­durile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

– Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?
– Exact. Când făceam cerce­tări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionau la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experi­ment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu ima­gini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, mă­surătorile arătau cum spi­ra­la de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schim­bate cu un film de groa­ză, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contrac­tân­du-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organis­mul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.

Legea binelui
– Care e aceea?
– Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răs­pun­de la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi să­nătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.

– Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?
– Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează pen­tru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imuni­tar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apă­rare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bac­terii circulă libere prin organism, se pot localiza un­deva şi declanşa boala.

– Se şi spune în popor că “a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?
– Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organis­mu­lui, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favo­riza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată s-a pus un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional adu­ce, mai devreme sau mai târziu, boala.

– Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem pro­teja?
– Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţe­leg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favo­rabil sănă­tăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e im­portant să rămânem con­ştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa ce­lulei noastre.

Relaxare şi respiraţie
– Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.
– Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm mă­car pauze de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fe­reas­tră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odih­neau mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câte­va tehnici de relaxare.

– Ne puteţi da şi nouă un exemplu?
– Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respi­raţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creie­ru­lui şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, îmi imagi­nez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.

– Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.
– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi ima­gineze că distrug cance­rul din corp cu un foc, cu un animal care-l mă­nâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psi­hologice, s-a dovedit că cei care s-au vin­decat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumne­zeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un ob­stacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.

“Rugăciunea – o realitate fizică”
– Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?
– Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de ne­nu­mărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningo­en­cefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus “credinţa ta te-a vindecat” ?

– Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a să­nă­tăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?
– Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipo­crat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te sa­turi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungi­mea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când pre­pa­răm ceva de mâncare, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.

– Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.
– Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă. Să fim perseve­renţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucu­riile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem ne­voie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imagina.


Acest articol a fost preluat de pe www.intunel.com.

Un alt fel de educatie - clubul de calculatoare

Din seria ce putem face pentru a crea o lume mai buna dar si pentru a lasa ceva in urma noastra va propun in continuare cateva lucruri simple pe care le-am pus in aplicare si la care va incurajez si pe voi sa participati.

Daca ati trecut prin ultimele articole legate de educatie ati observat probabil ca inca din primii ani de viata ne confruntam cu niste probleme majore care ne vor afecta tot restul vietii. In acest caz daca tot observam cate lucruri gresite se fac in jurul nostru si mai ales pentru ca intelegem ca acele lucruri se fac intr-un mod eronat, de ce sa nu le facem noi mai bine?

Pentru ca vorbim de educatie, va rog sa va uitati si la filmuletul de mai jos care demonstreaza ca copii au o creativitate si curiozitate extraordinare si tocmai aceste calitati reprezinta baza progresului si a unei dezvoltari durabile. Este foarte important ca noi sa le dezvoltam (nu sa le inhibam) aceste calitati si sa ii invatam sa le foloseasca intr-un mod constructiv. Ii putem invata sa viseze dar mai ales cum sa isi indeplineasca visele, cum sa devina niste oameni mai buni, cum sa isi traiasca viata intr-un mod demn astfel incat sa lase "ceva" in urma.

Copiii nu au nevoie de noi sa ii invatm sa memoreze ceva ci sa ii provocam si sa le deschidem noi usi pe care ei sa le exploreze!

)
Puteti urmari si varianta cu traducere in limba romana aici: http://www.ted.com/talks/sugata_mitra_build_a_school_in_the_cloud

Urmarind tot felul de informatii interesante (pe care de altfel le-am impartit si cu voi prin intermediul acestui blog) am inteles ca este foarte important sa incerc sa fac astfel incat fiecare copil sa aiba acces la un calculator cu internet. Asa cum ne arata si Sugata Mitra in filmuletul de mai sus, era sigur ca in timpurile pe care le traim, un calculator cu acces la internet poate revolutiona modul de gandire al oricarui copil, indiferent de situatia in care se afla. Copiii sunt fascinanti, trebuie doar sa le deschizi usile care trebuie si sa ii ghidezi in cautare.

Cu ajutorul catorva colegi si a firmei la care lucrez am reusit sa creez un mic laborator cu 4 calculatoare intr-un satuc din Romania. Primaria din acea comunitate ne-a ajutat cu o camera cu incalzire, cateva mese si scaune, conexiune la reteaua electrica si la internet. Asa am inceput impreuna cu cativa copii o aventura in care sper ca le voi putea explica ce este si cum functioneaza lumea asta mare in care traim. Cat de important este sa viseze, dar mai ales ce au de facut pentru a-si indeplini visele. Cum functioneaza lucrurile si sistemele din jurul lor si ce alte alternative mai exista. Plus multe alte lucuri in functie de dorinta fiecaruia - de la istorie, la navigare pe internet, la retelistica si programare.

Reprezinta asta o schimbare? Mica, mare? Eu zic ca va fi o schimbare fenomenala in modul in care acesti copii vor vedea si vor urma drumul care li se deschide in fata. Vor mai putea fi acesti copii manipulati, folositi, mintiti? Cu siguranta nu! Ar fi acest lucru posibil urmand sistemul centralizat de scolarizare? Eu zic evident ca NU.

Drumul este lung dar frumos, asa ca va rog sa folositi fiecare dintre voi acest exemplu si sa incepeti sa creati lumea pe care o visati in jurul vostru. Oferiti gratis tot ce aveti mai bun. Cu siguranta sunt oameni care nu au informatiile pe care voi le aveti. Invatati-i si pe cei care au nevoie de aceste lucruri.

Solutia pentru un viitor mai bun este sa lucram impreuna. Fiecare poate realiza orice individual, dar cu foarte mult timp si efort consumat, iar timpul este o resursa limitata pe care o avem. Putem realiza lucruri minunate daca lucram impreuna, daca ne invatam unii pe altii, daca cooperam.

 

















Fac apel la toti cei care vor citi aceste informatii sa se implice si sa creeze ori sa sustina proiecte asemanatoare. Implicarea fiecaruia in parte este extrem de importanta.

Puteti pe de o parte sa va implicati activ in intalnirile cu copiii (si nu numai!), puteti sa oferiti lucrurile pe care le aveti acasa si pe care nu le mai folositi ori puteti face mici donatii.

Noi de exemplu ne-am confruntat de la inceput cu o problema cu unul din calculatoare caruia i s-a defectat HDD-ul si am fost nevoiti sa cumparam unul nou. Incercam sa cumparam acum si cateva casti astfel incat fiecare copil sa poata urmari individual diferite informatii fara sa ii deranjeze pe ceilalti. Ar mai fi foarte utila si o tabla magnetica pe care sa desenam si sa explicam diferite notiuni. Sunt multe probleme care pot aparea dar rezultatul cu siguranta va fi extraordinar pentru toata lumea!

Va rog sa nu ezitati sa ma contactati legat de orice idee. In mod sigur interactionand putem afla o multime de idei noi unii de la altii. Am adunat extrem de multe informatii foarte utile pe care le pot imparti cu oricine doreste. Deci fie ca vreti sa invatati ceva si sunteti la inceput de drum, fie ca vreti sa puneti in aplicare o idee asemanatoare, fie ca aveti o sugestie constructiva, nu ezitati sa ma contactati. Voi incerca sa va ajut cu cea mai mare placere.

Voi reveni cu detalii pe masura ce lucrurile evolueaza.

Pana atunci, va rog sa faceti cunostinta cu primii membri ai clubului nostru.

Pe aceeasi tema:
- New Computer School Makes French Students Teach Themselves

Ce putem face pentru a ne educa mai bine copiii?

Primul lucru pe care il putem face este sa intelegem de ce dorim ca noi sau copiii nostri sa fie educati, iar apoi sa incepem procesul de educatie avand acest desiderat in minte.

In principiu, ne dorim o educatie cat mai buna pentru a ne descurca in viata, pentru a fi capabili sa visam si sa ne indeplinim visele, sa intelegem viata si oamenii cu care interactionam in toata complexitatea lor, sa fim liberi si fericiti.
 
Pentru a fi capabili sa le oferim o educatie sanatoasa copiilor nostri consider ca mai intai trebuuie sa facem aceasta schimbare cu noi insine. Chiar daca avem bani si ne dam copiii la un sistem alternativ de scolarizare (waldorf, montesuri, etc) ori daca alegem sa ii educam acasa (unschooling, homeschooling, etc), tot este foarte important ca acestia sa aiba un exemplu in comportamentul si procesul decizitional al parintilor.


- Scrisoare de la un profesor bun catre un parinte bun
- Schooling the world
- Viitorul si norocul lumii se afla in mainile copiilor nostri
- Educatie pentru un viitor durabil
- Designing Resilient Schools
- Raising Kids for a Resilient Future
- Life Is What We Make of It
- This is Water
- Ce învăţăm înainte de a ne naşte
- FRIENDS SHOW - Puterea mintii
- Cum să ne educăm copiii? – o frumoasă istorioară a lui Gandhi
- Mai multe scoli din Suedia au renuntat complet la clase si banci
- O conversatie din viitor
- Educatie si scoli alternative
- Nu trebuie sa merga la scoala
- 'Learn Free' (an unschooling documentary)
- Mikhail Petrovich Shchetinin - Kin's School - Lycee School at Tekos
- Redefining School and Reclaiming Our Lives: How to Create REAL Opportunities for Meaningful Education


  
Ca parte a educatiei comunicarea are un rol fundamental in formarea caracterului dar si al intregului comportament al individului. Copilul/adultul trebuie sa fie capabil sa comunice si sa ii inteleaga pe cei din jur (comunicare asertiva). Majoritatea comportamentelor negative ale indivizilor sunt cauzate de modul in care acestia au fost educati. Deci toate aceste comportamente pot fi evitate printr-o educatie corespunzatoare.
- Cum îi învăţăm pe copii să comunice deschis şi sincer?
- We Are Not Born as Egoists
- 5 tehnici de prevenire a comportamentelor negative şi de încurajare a celor pozitive- Socializarea


Un alt rezultat al unei bune educatii ar putea fi cunoasterea cat mai multor limbi straine. In acest fel individul poate interactiona si poate intelege mult mai multi oameni de la care poate acumula informatii importante. In momentul in care ne nastem avem doar informatiile culturale pe care le-au acumulat parintii nostri dar cunoscand mai multe limbi straine putem asimila mult mai usor informatii si de la alte popoare - oameni care au o alta istorie culturala diferita de a noastra si care ne pot deschide noi orizonturi.




Educatia trebuie sa fie direct conectata la realitate. Procesul de invatare trebuie sa fie bazat pe practica. Fiecare dintre noi am ramas doar cu lucrurile si informatiile pe care le-am pus in practica. De altfel nu are rost sa inveti lucruri pe care nu o sa le folosesti vreodata atata timp cat poti invata extraordinar de multe lucruri pe care sa incerci sa le imbunatatesti prin metode proprii. Aici se naste inovatia.







Cartile si informatiile noi din diferite domenii sunt la fel de importante ca si restul punctelor de pana acum. Cu cat avem mai multe informatii cu atat perspectiva si intelegerea noastra este mai complexa.

- carti online gratis







Cu cat stim sa facem mai multe lucruri cu atat suntem mai independenti, mai liberi si mai creativi. Ca parte a educatiei individul trebuie sa invete sa se descurce singur, sa stie ce are de facut pentru a-si indeplini visele.

- Educaţia 2.0 - cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii

Tot ca urmare a educatiei primite, individul trebuie sa aiba toate instrumentele pentru a fi liber si pentru a duce o viata fericita. NU trebuie sa mai fie conditionat de sistem.

- Despre dragostea necondiționată în relația părinți-copii
- FRIENDS SHOW - Bogatia sufletului, valori spirituale, oglinda







Nu trebuie sa ne mai evaluam copiii (sau pe noi insine) dupa niste norme care ne sunt impuse. Fiecare individ este minunat si unic in felul lui. Educatia nu este ceva care sa se masoare liniar. Este ceva ce ai ori nu ai. Esti pregatit ori nu sa te descurci in viata. Esti pregatit ori nu sa te bucuri de viata.









In acelasi timp in care ii invatam pe cei la care tinem cat de important este sa viseze si sa ii inarmam cu mijloacele de a-si atinge aceste vise, este la fel de important sa ii tinem ancorati in realitate pentru a nu fi afectati de ceea ce se intampla in jur.
- Using the Crash Course to Educate Teens

Trebuie sa ne mai invatam copiii ce inseamna sa fii sanatos si fericit. Trebuie ca noi sa invatam sa fim sanatosi si fericiti pentru a-i putea invata si pe ei acest lucru.



De retinut ca Educatia nu este un proces care are loc doar la o anumita varsta. Educatia este un proces care dureaza toata viata!

Nu in ultimul rand, ne putem ajuta copiii, lasandu-i liberi, fara a le impune limite si prejudecati.

 




Sir Ken Robinson - The Power of Imagination from The Inspiration Journey on Vimeo.

Tot despre educatie - inspiring

Mai jos puteti gasi cateva filmulete care merita vazute pentru ca in mod sigur vor ridica alte intrebari legate de educatie pe care trebuie sa le avem in vedere in fiecare moment al vietii noastre.

 

Alte informatii utile:
- "Sistemul educațional este, în mod fundamental, greșit"
- Undoing School
- Teoria educationala (falsa) a statului
- Scoala publica – Industria fara sens
- What If Everything You Were Ever Taught Was A Lie?
- 20 History Questions They Refuse To Answer In School
- If There Was No Such Thing As Money...

"Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu" de Marcel Capraru

"Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.

Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.

Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?

Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.

L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?

Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).

Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.

Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.

Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!
Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.

Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.

Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).

Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.

Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?

În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.

În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.

În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).

De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii.

Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!

La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.

Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!

Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.

Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.

Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.

Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.

Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.

Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.

În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex.
În încheiere, un citat:
” http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/BertrandRussell.htm
Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.”  —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810"

Acest articol a fost preluat de pe www.contributors.ro.

Alte informatii interesante:
- Toba de Iepure la Conserva - de Marcel Capraru
- Planul National de Corupere a Caracterelor
- Îndobitocirea populației prin Școală, Mass Media și Alimente toxice are ca rol distrugerea capacității de reacție în fața exploatării

Care este scopul scolarizarii? - o perspectiva antropologica si filosofica de Daniel Quinn

Care este scopul scolarizarii?
- o perspectiva antropologica si filosofica
de Daniel Quinn

Banuiesc ca nu toata lumea din audienta stie cine sunt sau de ce am fost invitat sa va vorbesc astazi. In definitiv, nu am scris niciodata vreo carte sau macar un articol despre homeschooling sau unschooling. Am fost numit in diverse feluri: futurist, filosof planetar, antropolog de pe Marte. Recent, am fost prezentat in fata unei audiente ca fiind critic cultural si cred ca asta ma defineste cel mai bine. Asa cum veti vedea din prezentarea mea de astazi, voi incerca sa plasez scolarizarea si nonscolarizarea in contextul mai larg al istoriei noastre culturale cat si in cel al speciei noastre.

Pentru aceia dintre dvs. care nu sunt familiarizati cu lucrarile mele, ar trebui sa incep prin a explica ce inteleg prin “cultura noastra”. In loc sa va enunt rapid o definitie, va propun un test simplu pe care il puteti folosi oriunde mergeti in lume. Daca hrana, in acel loc in care va aflati, se afla sub lacat si cheie, atunci sunteti printre persoane apartinand culturii noastre. Daca se intampla sa fiti intr-o jungla,sa zicem in interiorul Braziliei sau in Noua Guinee, nu conteaza, veti descoperi ca hrana nu se afla sub lacat si cheie. Este pur si simplu acolo si oricine vrea, poate merge sa ia. Oamenii care traiesc in aceste zone, in general numiti aborigeni , oameni din epoca de piatra sau societati tribale, apartin in mod clar unei culturi radical diferite de a noastra.

Prima data cand am inceput sa-mi indrept atentia asupra particularitatilor culturii noastre a fost la inceputul anilor ’60, cand lucram pentru ceea ce atunci era un editor de cel mai inalt nivel stiintific al diverselor materiale educationale : Asociatia de Cercetare a Stiintelor. Aveam vreo 25 de ani si eram in totalitate aculturat , la fel ca orice senator, sofer de autobuz, vedeta de film sau doctor in medicina. Acceptiunea mea fundmentala despre univers si locul umanitatii in el erau foarte solide si pe de-a-ntregul conventionale.

Dar era o perioada de trait destul de stresanta, in unele privinte chiar mai stresanta decat in zilele noastre. Multi oameni in zilele noastre poate ca se gandesc ca viata umana este in pericol, dar acest pericol exista doar intr-un viitor vag. Dar in acele zile, cele mai reci ale Razboiului Rece, toata lumea traia cu ideea ca un dezastru nuclear ar putea realmente avea loc in orice secunda, fara vreun avertisment. Apasarea unui buton undeva departe suna foarte realist.
Viata umana n-ar fi total pulverizata intr-un asemenea holocaust. Intr-un fel ar fi fost chiar mai rau dect atat. In doar cateva ore, am fi fost trasi inapoi, nu doar in Epoca de Piatra ci aproape la un nivel de neputinta totala. In Epoca de Piatra, pana la urma, oamenii traiau foarte bine fara mall-uri, supermarket-uri, magzine cu produse electronice si toate sistemele elaborate pentru a pastra toate aceste locuri pline de lucrurile de care avem nevoie. In doar cateva ore, orasele noastre s-ar fi dezintegrat in haos si anarhie, cele necesare vietii ar fi disparut de pe rafturile magazinelor, fara perspectiva de a reparea. In doar cateva zile, foametea s-ar fi raspandit peste tot.
Abilitatile obisnuite ale oamenilor din Epoca de Piatra ar fi necunoscute supravietuitorilor – abilitatea de deosebi in mediu hrana comestibila de cea necomestibila, abilitatea de a haitui , omori si conserva animalele vanate si, cel mai important, de a-si face unelte din materialele disponibile. Cati dintre dvs stiti ca scoateti blana de pe un animal ? Sau cum sa faceti o franghie din scoarta de copac? Sau cum sa aschiati o unealta din piatra? Cu atat mai putin cum sa topiti metalul dintr-un zacamant. Abilitatile obisnuite din paleolitic, dezvoltate in mii de ani, sunt arte pierdute.

Toate acestea au fost liber consimtite de oameni, care nu s-au indoit nici un moment ca noi traim in felul in care oamenii au fost meniti sa traiasca prin natura lor, de la inceputurile timpurilor, care nu s-au indoit nici un moment ca lucrurile pe care copiii nostri le invata in scoli sunt exact lucrurile pe care ar trebui sa le invete.

Am fost angajat la ACS pentru a lucra la o noua programa de matematica care a fost in dezvoltare pentru mai multi ani in Cleveland. In primul an trebuia sa publicam programa pentru anul pregatitor din gradinite si pe cea pentru clasa I. In cel de-al doilea – programa pentru clasele a II-a si a III-a si tot asa. Lucrand la programele pentru gradinita si clasa I am observat un lucru ce mi s-a parut cu adevarat remarcabil. In aceste clase copiii isi petrec marea majoritate a timpului invatand lucruri pe care nimeni, traind in cultura noastra, nu ar putea evita sa le invete oricum. Spre exemplu ei invata numele culorilor primare. Ooo, doar imaginati-va ca lipsiti de la scoala exact in ziua in care se preda albastru. V-ati petrece tot restul vietii intrebandu-va ce culoare are cerul. Ei invata sa numere, sa adune si sa scada, ca si cand cineva ar putea sa omita sa invete aceste lucruri in cultura noastra. Si, fireste, fac primii pasi pentru a invata citirea.
Voi face o mica paranteza aici si voi sugera un mic experiment. Imaginati-va doua clase cu cate 30 de copii, carora li se preda la fel, carora li se dau materiale text identice de-a lungul intregii lor experiente scolare; dar unei clase nu i se da nici un fel de instructiune in privinta citirii pe cand celeilalte i se dau instructiunile uzuale. Numiti-o Ipoteza Quinn: ambele clase vor avea aceleasi rezultate la testele de citire, dupa 12 ani de scoala. Ma simt foarte sigur inaintand aceasta ipoteza deoarece adevarul este ca pana la urma copiii invata sa citeasca exact asa cum invata sa vorbeasca: petrecandu-si timpul cu persoane care citesc si dorindu-si sa fie capabili sa faca si ei acelasi lucru.

Imi trece prin minte in acest moment urmatoarea intrebare: in loc de a petrece doi-trei ani predand copiilor lucruri pe care le vor invata oricum , in mod inevitabil, de ce sa nu-i invatam ceva ce nu vor invata inevitabil si chiar poate le-ar placea foarte mult sa invete? Cum sa navighezi orientandu-te dupa stele, de exemplu. Sau cum sa tabacesti o blana. Cum sa distingi hrana comestibila de cea necomestibila. Cum sa construiesti o canoe. Cum sa iei urma animalelor – toate uitate dar valoroase abilitati pe care de fapt s-a construit civilizatia noastra.

Bineinteles ca nu a fost cazul sa spun cuiva aceasta idee ca sa imi dau seama cum ar fi primita. Fiind destul de bine ancorat in cultura noastra, imi pot explica pe deplin de ce ar fi fost cu totul prostesc. Modul in care traim este modul de viata pentru care oamenii au fost meniti de la inceputul timpurilor, iar copiii nostri sunt pregatiti sa inceapa acest tip de viata. Aceia care au trait inaintea noastra erau salbatici, putin peste brute. Aceia care continua sa traiasca precum stramosii nostri sunt salbatici, putin peste brute. Lumea este mult superioara lor si noi suntem mult deasupra oricarei urme lasate de ei, inclusiv deasupra ridicolelor abilitati de primitivi.

Copiii nostri sunt pregatiti in scoli pentru a pasi cu curaj in viata, in singurul mod de viata cu adevarat uman care a existat vreodata pe planeta. Abilitatile pe care le vor capata in scoala o sa le aduca, nu numai succesul, dar si implinirea personala profunda la fiecare nivel.

Ce conteaza daca nu vor face niciodata mai mult decat sa lucreze intr-o fabrica, in genul de slujba ce-ti amorteste mintea? Vor putea imparti o fraza! V-ar putea explica diferenta intre un sonet al lui Petrarca si unul al lui Shakespeare.Vor putea sa extraga o radacina patrata! Va vor putea demonstra de ce patratul catetelor unui triunghi dreptunghic este egal cu patratul ipotenuzei! Vor putea analiza stilistic un poem! Va vor putea explica procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Este foarte posibil sa va poata trasa exact cauzele economice ale Razboiului civil! Vor fi citit deja Melville si Shakespeare, prin urmare de ce sa nu se apuce acum de Dostoievsky si Racine, Joyce si Beckett, Faulkner si O'Neill?

Dar mai presus de toate acestea, educatia elementara a cetatenilor – de la gradinita pana in clasa a XII-a - pregateste copiii pentru a fi participanti pe deplin functionali in aceasta mare civilizatie a noastra. A doua zi dupa absolvire ei vor fi gata sa paseasca cu incredere catre orice obiectiv pe care si l-au propus ei insisi.

Bineinteles ca si atunci cand au fost emise aceste idei, cat si acum, oricine stie ca educatia obligatorie a cetatenilor nu face asemenea lucruri. S-a ajuns la concluzia atunci – ca si acum - ca este in mod ciudat ceva in neregula cu scolile. Ele esuau – si esuau mizerabil – in a-si onora aceste promisiuni ispititoare.
A, fireste, profesorii nu erau destul de bine platiti, ce te puteai astepta? Asa ca am crescut salariile profesorilor –din nou si din nou si din nou – dar in continuare scolile au esuat.
Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Scolile erau decrepite fizic, prost luminate, intr-un cuvant total neinspirante. Am construit unele noi – zeci de mii, sute de mii – si la fel, scolile au esuat. Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Programa era invechita si irelevanta. Am modernizat programa, am facut-o cat se poate de relevanta – si totusi scolile au esuat.
Saptamanal - atunci ca si acum – puteti citi despre o noua si stralucita idee care va “repara” fara intarziere ceea ce este gresit la scolile noastre : clasa deschisa, predarea in echipa, intoarcerea la inceputuri, mai multe teme pentru acasa, mai putine teme pentru acasa, nici o tema pentru acasa – nu as putea enumera nici macar o mica parte. Sute de astfel de idei stralucite au fost implementate, mii au fost implementate si totusi scolile au esuat.

In cadrul matricei noastre culturale, aflam prin orice mijloc ca menirea scolilor este de a pregati copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza). Asta este dincolo de argumente, dincolo de indoiala, dincolo de orice intrebare.
In "Ishmael" spuneam ca vocea "Mamei Culturi" ne vorbeste prin orice ziar sau articol de revista, orice film, orice predica, orice carte, orice parinte, orice profesor, orice director de scoala si ceea ce are ea de spus despre scoli este ca ele exista ca sa pregateasca copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza).

Odata ce facem un pas inafara matricei noastre culturale, acesta voce nu ne mai umple urechile si suntem liberi sa ne punem cateva noi intrebari.
Sa presupunem ca scolile nu esueaza.
Sa presupunem ca ele fac exact ceea ce noi de fapt vrem ca ele sa faca – dar nu vrem sa examinam prea mult sau sa recunoastem. Admitem ca scolile fac o treaba foarte proasta in pregatirea copiilor spre o viata plina de succes si impliniri in cadrul civilizatiei noastre, dar ce lucruri fac ele excelent? Ei bine, pentru inceput, reusesc perfect sa tina tinerii departe de piata muncii. In loc sa devina, spre exemplu, salariati la 12 sau la 14 ani, ei raman doar consumatori – si consuma marfuri in valoare de miliarde de dolari folosind banii castigati de parintii lor. Doar imaginati-va ce s-ar intampla cu economia noastra daca peste noapte liceele si-ar inchide portile. In loc sa avem 50 de milioane de consumatori activi, am avea dintr-o data 50 de milioane de tineri someri. Ar fi nimic mai putin decat o catastrofa economica.

Bineinteles ca situatia ar fi fost cu totul alta cum 200 de ani, cand inca eram o societate preponderent agrara. Era nevoie si de asteptat ca tinerii sa inceapa sa munceasca la varsta de 10-12 ani. La nivel de mase, a avea 4-6 clase era considerat suficient. Dar pe masura ce caracterul societatii noastre s-a schimbat, a fost nevoie de mai putini tineri fermieri, iar reglementarea legislativa a muncii infantile a facut imposibil sa poata fi pusi copii de 10-12 ani sa munceasca in fabrici. Era necesar sa nu fie lasati la cheremul strazii si ce loc mai bun s-ar fi putut gasi decat scolile? Fireste, noi materii trebuiau inserate in programa pentru a fi umplut tot acest timp. Nu avea prea mare importanta ce anume.
Sa-i punem sa memoreze capitalele fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa memoreze productia fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa invete pasii procedurali pe care o initiativa legislativa trebuie sa ii urmeze pentru a trece prin Congres. Nimeni nu s-a intrebat si nimanui nu i-a pasat daca acestea erau lucrurile pe care copiii vroiau sau aveau nevoie sa le stie – sau vor avea vreodata nevoie sa le stie. Nimeni nu s-a intrebat si nimeni nu a fost vreodata ingrijorat sa afle daca materia adaugata la programa era si retinuta. Educatorii nu vroiau sa stie si , pana la urma, ce importanta ar fi avut? Nu conteaza daca odata invatate au fost uitate imediat. Au umplut ceva timp. Legea a stabilit ca o educatie de 8 clase era esentiala pentru fiecare cetatean, prin urmare cei care scriau curicula au furnizat material suficient pentru o educatie de 8 ani.

In timpul Marii Crize Economice, mentinerea tinerilor inafara pietii muncii cat mai mult timp posibil, a capatat urgent o importanta majora, prin urmare s-a ajuns la concluzia ca o educatie de 12 clase este esentiala pentru fiecare cetatean. Ca si inainte, nu a contat foarte mult ce anume s-a adaugat pentru a umple timpul atata vreme cat parea cat de cat plauzibil. Sa-i punem sa invete acum sa analizeze stilistic un poem, chiar daca nu vor mai citi vreunul in intreaga lor viata de adulti. Sa-i punem ca citeasca un roman clasic important, chiar daca nu vor mai citi nici unul de-a lungul intregii lor vieti. Sa-i punem sa studieze istoria lumii intregi, desi o sa le intre pe o ureche si o sa le iasa pe cealalta. Sa-i punem sa studieze geometria euclidiana chiar daca doi ani mai tarziu n-ar putea demonstra o singura teorema nici daca viata lor ar depinde de asta.
Toate aceste lucruri si multe , multe altele, erau bineinteles justificate pe baza ideii ca ele vor contribui la succesul si bogatele impliniri pe care le vor trai acesti copii cand vor fi adulti.

Exceptand, fireste, ca asta nu se intampla.

Dar nimeni nu vroia sa stie despre asta. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa testeze tinerii la 5 ani dupa absolvire sa vada cat de mult au retinut. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa-i intrebe cat de folositoare le-au fost aceste cunostinte in termeni reali, sau cat de mult au contribuit la succesul si implinirea lor ca oameni. Ce rost ar avea sa ii rugam pe ei sa isi evalueze propria educatie? Ce stiu ei despre asta , pana la urma? Ei sunt doar absolventi de liceu, nu specialisti in educatie.

La sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial nimeni nu stia ce va urma din punct de vedere economic. Odata cu disparitia industriilor de razboi nu cumva tara o sa cada din nou in criza economica de dinaintea razboiului? Si in acea perioada a inceput sa umble vorba ca educatia minima a fiecarui cetatean ar trebui de fapt sa includa si patru ani de facultate. Fiecare cetatean ar trebui sa mearga la facultate! Pe masura ce economia a continuat sa creasca, in orice caz, aceasta dispozitie s-a mai imblanzit. Patru ani de facultate ar fi cu siguranta foarte folositori pentru tine dar nu reprezinta o parte a educatiei minimale ale fiecarui cetatean , care ramane totusi una de 12 clase.

Era in anii care au urmat razboiului, cand erau deseori mai multe locuri de munca decat muncitori dispusi sa le ocupe, cand scolile noastre au inceput sa fie percepute ca esuand. Desi piata muncii avea nevoie de muncitori, parea ca tinerii ieseau din scoala fara sa stie cine stie cat mai mult decat un absolvent de 6 clase in urma cu 100 de ani. Ei trecusera prin toata progrma adaugata pentru a le umple timpul – analizasera stilistic poeme, facusera diagramele frazelor, demonstrasera teoreme, rezolvasera ecuatii, trecusera prin mii de pagini de istorie si literatura, compusesera solfegii, dar din cea mai mare parte nu retinusera aproape nimic – si cat de mult le-ar fi folosit daca ar fi facut-o? Din punctul de vedere al unei firme, acesti absolventi de liceu erau aproape de neangajat!
Dar bineinteles ca la acel moment curicula deja atinsese statutul de scriptura si era prea tarziu pentru a recunoste ca programa nu fusese construita pentru a fi folositoare.Raspunsul educatorilor catre comunitatea de afaceri a fost “ E nevoie doar sa le dam copiilor mai mult de invatat – mai multe poeme de analizat, mai multe fraze de impartit, mai multe teoreme de demonstrat, mai multe ecuatii de rezolvat, mai multe pagini de istorie si literatura de citit, si tot asa. Nimeni nu era pe punctul de a admite ca programa fusese creata pentru a tine tinerii inafara pietei muncii, si ca facuse o treaba foarte buna in aceasta privinta cel putin.

Dar a tine tinerii inafara pietei muncii este doar o jumtate din ceea ce scolile fac excelent.
In jur de 13-14 ani, copiii din societatile aborigene – tribale – si-au incheiat ceea ce noi, din punctul nostru de vedere, numim “educatia” lor. Sunt gata sa “absolve” si sa devina adulti.

In aceste societati asta inseamna ca valoarea lor de supravietuire este de 100%. Tot batranii ar putea disparea peste noapte si asta nu ar duce la haos, anarhie sau foamete printre acesti noi adulti. A fi capabili sa mearga mai departe fara nici un obstacol. Nici una dintre abilitatile si tehnicile practicate de parintii lor nu ar fi pierduta. Daca si-ar dori, ar putea sa traiasca destul de independent chiar si de structura tribala in care au fost crescuti.
Dar ultimul lucru pe care il vrem este ca ai nostri copii sa traisca independent de societatea noastra. Nu vrem ca absolventii nostri sa aiba o valore de supravietuire de 100% pentru ca asta i-ar putea face liberi sa opteze pentru ceva dinafara sistemului nostru economic pe care cu grija l-am construit si sa faca ce le place. Noi nu vream ca ei sa faca ce vor , ci vrem sa aiba de ales una dintre exact doua variante (presupunand ca nu sunt in mod independent foarte bogati). Sa-si ia o slujba sau sa merga la facultate. Oricare dintre variante este buna pentru noi deorece avem o nevoie constanta de muncitori incepatori si, de semenea avem nevoie de medici, avocati, fizicieni, matematicieni, psihologi, geologi, biologi, profesori si tot asa. Sistemul educatiei cetatenesti obligatorii satisface aceasta cerinta aproape fara esec.
99.9% dintre absolventii de liceu aleg una dintre aceste doua variante. Si ar trebui sa adaugam ca absolventii liceelor nostre sunt niste muncitori incepatori foarte de incredere. Noi vream ca ei sa fie nevoiti sa intre la cel mai de jos nivel. Ce rost ar avea sa le dezvoltam abilitati pentru apuca al doilea sau al treilea nivel al ierarhiei? Acestea sunt nivele la care aspira fratii si surorile lor mai mari. Si daca absolventii de anul acesta intra direct la nivelul al doilea sau al treilea, cine mai lucreaza la primul?
Oamenii de afaceri care fac angajari se plang constnt de faptul ca absolventii nu stiu absolut nimic, nu au practic abilitati folositoare. Dar de fapt, cum ar putea fi altfel?

Prin urmare, e limpede de ce scolile noastre de fapt nu esueaza deloc, ci exceleza in moduri pe care insa preferam sa nu le vedem. Emiterea de absolventi fara abilitati, fara valoare de supravietuire si fara alta solutie decat sa intre pe piata muncii sau sa faca foamea nu sunt esecuri ale sistemului ci trasaturi ale lui. In acest mod trebuie sa procedeze sistemul pentru a pastra lucrurile asa cum sunt.

Nevoia de scolarizare este sustinuta de doua “piese” ale mitologiei culturale, adanc inradacinte. Prima si ce mai daunatoare este ideea conform careia copii nu vor invata nimic daca nu sunt obligati sa o faca - in scoli.Este o parte a mitologiei despre copilarie in sine: copii urasc sa invete si vor evita asta cu toate puterile. Bineinteles ca oricine are un copil stie ce minciuna absurda este aceasta afirmatie. De cand sunt bebelusi, copii sunt cei mai avizi invatacei din lume. Daca ei cresc intr-o familie in care sunt vorbite patru limbi , in jurul varstei de 4-5 ani vor vorbi la randul lor acele patru limbi, fara nici o zi de mers la scoala pentru asta, doar petrecandu-si timpul impreuna cu membrii familiei lor, pentru ca sunt disperati sa fie capabili sa faca acelesi lucruri ca si ei.
Oricine are un copil stie cat de neobosit de curios este. De indata ce sunt capabili sa puna intrebari, pun intrebari neincetat, de multe ori zapacindu-si parintii. Curiozitatea lor se extinde catre orice lucru la care pot ajunge, motiv pentru care orice parinte invata repede sa puna orice lucru casant, periculos sau care nu trebuie atins, undeva foarte sus sau daca se poate sub lacat si cheie. Cu totii stim cat adevar este in acea anecdota despre capacele “de nedeschis pentru copii” de la sticlutele de medicamente : acelea sunt cele pe care numai copiii le pot deschide.

Oamenii care isi imagineaza ca in general copii sunt rezistenti la invatare au cunostinte inexistente despre cum s-a dezvoltat cultura umana de la inceput. Cultura este nici mai mult nici mai putin decat totalitatea comportamentelor si informatiilor invatate care sunt transmise din generatie in generatie.

Dorinta de a manca nu se transmite prin cultura, dar cunostintele despre cum se gaseste, culege si proceseaza hrana comestibila sunt transmise cultural. Inainte de inventarea scrisului, tot ceea ce nu era trecut de la o generatie la alta era pur si simplu pierdut, indiferent ce anume ar fi fost – o tehnica, un cantec, un detaliu de istorie. Printre aborigeni – aceia pe care nu i-am distrus inca – transmiterea intre generatii este remarcabil de mare dar, fireste, nu de 100%. Intotdeauna vor exista niste detalii banale, de istorie personala pe care cei din generatia mai in varsta le iau cu ei in mormant.Dar materialul vital nu este niciodata pierdut.

Asta se intampla pentru ca dorinta de a invata este intrinseca oricarui copil, asa cum cea de repoducere este intrinseca oricarui adult.Este genetic. Daca a existat vreodata vreun stramos hominid ai carui copii nu au avut impulsul natural de a invata, sunt disparuti de mult pentru nu au putut fi purtatori ai culturii.
Copiii nu au nevoie sa fie motivati sa invete tot ceea ce pot despre lumea in care traiesc, ei poarta cu sine genetic impulsul natural de invata.
De la inceputul pubertatii, copiii din societatile aborigene au invatat constant tot ceea ce au avut nevoie pentru a functiona ca adulti.

Ganditi-va la asta in felul urmator : in termeni generali, ceasul biologic uman este setat sa aiba doua alarme. Cand prima alarma porneste, la nastere, ceasul suna asa : invata invata invata invata invata. Cand cea de-a doua alarma porneste, la pubertate, ceasul suna: gaseste-ti perechea, gaseste perechea. Soneria care spunea invata, invata, invata nu se opreste niciodata dar se aude mult mai vag la inceputul pubertatii. In acel punct copiii se opresc in a-si mai dori sa-si urmeze parintii in “dansul” educatiei. In loc de asta, ei se urmeza unul pe celalalt intr-un dans al imprietenirilor.

Noi, bineinteles, in marea noastra intelepciune am decretat ca ceasul nostru biologic, reglat de genele noastre, trebuie ignorat.
Ceea ce irita cel mai mult pe majoritatea oamenilor este ideea ca acei copii educati natural/nescolarizati invata ceea ce vor sa invete , cand vor sa invete. Acest lucru este intolerabil pentru ei , deoarece sunt convinsi ca in general copiii nu vor sa invete nimic, deloc - si ii dau exemplu pe cei scolarizati, in sprijinul acestei idei. Ceea ce nu reusesc sa observe acesti oameni este imaginea putericului impuls spre invatare al oricarui copil , care tasneste in sus ca un munte in faza prescolara si scade rapid cand copiii intra la scoala. Cand au ajuns in clasa a III-a, dupa 3 ani de scolarizare, dorinta naturala de a invata este aproape nula pentru majoritatea copiilor. Invatarea, asa cum este ea, a ajuns o experienta plictisitoare si/sau dureroasa pe care le-ar placea la nebunie sa o evide daca ar putea.

Dar mai exista si alt motiv pentru care detesta ideea ca unii copii ar putea invata ce vor si cand vor. Ei nu vor invata toti exact aceleasi lucruri! Unii dintre ei nu vor invata niciodata sa analizeze stilistic un poem! Unii nu vor invata niciodata sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna un solfegiu! Altii nu vor citi niciodata Iulius Caesar! Unii nu vor diseca niciodata o broasca! Altii nu vor stii niciodata procedura exacta prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Ei bine, intr-devar, asta e prea oribil de imaginat.
Nu are nici o importanta ca 90% dintre acestia nu vor mai citi niciodata un alt poem sau o alta piesa de Shakespeare in viata lor. Nu conteaza ca 90% nu vor mai avea ocazia sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna o tema muzicala vreodata in viata. Nu are importanta ca 90% nu retin nimic functional din algebra sau analiza matematica pe care le-au studiat. Nu conteaza nici ca 90% devin absolventi de liceu fara sa aiba nici cea mai vaga idee despre procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres. Tot ceea ce conteaza este ca au trecut prin ele!

Oamenii care sunt oripilati de ideea ca unii copii ar putea invata ceea ce vor, cand vor, nu reusesc sa accepte cel mai elementar fapt psihologic : ca oamenii (toti oamenii, de orice varsta) isi amintesc lucrurile care sunt importante pentru ei – lucrurile pe care au nevoie sa le stie - si uita restul. Eu insumi sunt un exemplu al acestui fapt. Am fost la unul dintre cele mai bune licee din tara, am absolvit al patrulea si ma indoiesc foarte tare ca as putea sa obtin acum o nota de trecere la mai mult de doua sau trei discipline din cele cateva duzini pe care le-am studiat. Am studiat, spre exemplu, greaca veche timp de doi ani intregi si nu as putea acum sa citesc cu voce tare o singura propozitie, nici daca viata mea ar depinde de asta.

Unul dintre argumentele finale pe care oamenii il aduc in sprijinul ideii conform carei copii au nevoie de toata scolarizarea obligatorie pe care le-o administram , este acela ca exista un material mult mai vast de invatat acum decat exista in timpuri preistorice sau chiar secolul trecut.
Ei bine, asa este, exista mult mai multa materie care poate fi invatata, dar stim foarte bine ca ea nu se invata in timpul scolarizarii, de la gradinita pana la liceu.
O multitudine de noi domenii ale cunoasterii exista astazi – lucruri de neimaginat cu un secol in urma : astrofizica, biochimie, paleobiologie, aeronautica, fizica particulelor, etologie, citopatologie, neurofiziologie – si as putea continua ore intregi.
Dar sunt acestea discipline pe care le-am indesat in programa scolara , undeva de la gradinita pana la liceu, pentru ca toata lumea trebuie sa le cunoasca? Sigur ca nu. Ideea in sine este absurda. Ideea conform careia copii au nevoie sa fie scolarizati asa de mult timp pentru ca exista in lumea noastra atat de multe lucruri de invatat este absurda. Daca educatia elementara a fiecarui cetatean ar trebui sa includa tot ceea ce poate fi invatat, nu ar merge pana la clasa XII-a ci pana la clasa douasprezece mii si nimeni nu ar fi capabil sa absolve in timpul vietii.

Stiu, fireste, ca nu este nimeni in cadrul audientei mele de astazi care are nevoie sa i se explice care sunt virtutile educatiei naturale de acasa si ale invatarii nescolarizate. Sper, totusi, ca am fost capabil sa adaug niste fundamente filosofice, istorice, antropologice si biologice, convingerii dumneavoastra ca scoala nu este deloc ceea ce incearca sa para.

** Acest articol este transcrierea unui discurs tinut la o conferinta despre homeschooling/unschooling in 2000.

Articol preluat de pe educatielibera.blogspot.ro.