Thich Nhat Hanh has published nearly 100 books and is one of the best-known teachers of Zen Buddhism in the world today.
In the early 1960s his practice of what he termed “engaged Buddhism”
led him to create the School for Youth and Social Services to provide
education, housing, and medical care for victims of war in his native
Vietnam. In 1966, Nhat Hanh visited the United States and Europe on a
peace mission and was forbidden to return home. A year later Martin
Luther King Jr. nominated him for the Nobel Peace Prize.
For nearly 25 years his home in exile has been the monastery of Plum
Village in southern France, where he continues to live with his
community of Buddhist monks and nuns. In October 2006, Thåy—“teacher,”
as he is affectionately known—turned 80 years old.
Martin Doblmeier: During the Vietnam War your own
people found themselves deeply divided. Talk about the lessons learned
from the peace movement then.
Thich Nhat Hanh: There
was a lot of suffering and people found themselves in a situation where
they had become enemies of each other. So in such a situation you have
to find a way to survive and to help others survive. We had to show
people the way to act properly, because if you don’t have peace within
yourself it is very difficult to work for peace. Our thinking was, the
other person is not our enemy. Our enemies are misunderstanding,
discrimination, violence, hatred, and anger. With that kind of insight
we conducted the peace movement.
Doblmeier: But over the years of war you were witness to so much suffering and tragedy. How could you not be overcome with anger?
Nhat Hanh: If you are filled with anger, you create
more suffering for yourself than for the other person. When you are
inhabited by the energy of anger, you want to punish, you want to
destroy. That is why those who are wise do not want to say anything or
do anything while the anger is still in them. So you try to bring peace
into yourself first. When you are calm, when you are lucid, you will see
that the other person is a victim of confusion, of hate, of violence
transmitted by society, by parents, by friends, by the environment. When
you are able to see that, your anger is no longer there.
Doblmeier: When that anger begins to subside and your thinking becomes clear, is the foundation in place for forgiveness to begin?
Nhat Hanh: Forgiveness will not be possible until
compassion is born in our heart. Even if you want to forgive, you cannot
forgive. In order to be compassionate, you have to understand why the
other person has done that to you and your people. You have to see that
they are victims of their own confusion, their own worldview, their own
grieving, their own discrimination, their own lack of understanding and
compassion.
Doblmeier: In a practical way how can we enliven that understanding and compassion within our own communities and families?
Nhat Hanh: Suppose you are angry at your father.
Many people are angry at their father, and yet if they don’t do anything
to change it when they grow up, they will repeat exactly what their
father did to them. They will do that to their own children. That is why
we have a wonderful exercise of meditation that has helped so many
angry sons and daughters who come to Plum Village:
Breathing in, I see myself as a 5-year-old child. Breathing out, I
hold that 5-year-old child in me with tenderness. Breathing in, I see
the 5-year-old child in me as fragile, vulnerable, easily wounded.
Breathing out I feel the wound of that little child in me and use the
energy of compassion to hold tenderly the wound of that child.
But then you continue—breathing in, I see my father as a 5-year-old
boy. Breathing out, I smile to my father as a 5-year-old boy. Breathing
in, I see how as a 5-year-old child my father was fragile, vulnerable.
Breathing out, I feel compassion for my father as a 5-year-old boy.
When you are capable of visualizing your father as a 5-year-old boy,
fragile, tender, full of wounds, you begin to understand and feel
compassion. When the son is capable of practicing understanding and
compassion, he no longer suffers and the father in him is also
transformed. That moment, compassion is born in your heart. Now it is
possible to forgive.
Doblmeier: So often it seems the way we hurt each
other is through our failure to listen to the other person or through
the harsh words we speak.
Nhat Hanh: You have to be very compassionate in
order not to get angry when you listen to the other person, because
their speech may be full of condemnation, blame, judgment, and so on.
If
you don’t nourish compassion in you, you cannot listen very long. You
say, “I listen to him only with one purpose, to give him a chance to
empty his heart. I am doing charity work.” But compassion will protect
you from anger, and that is why compassion is the antidote for anger.
With compassion you can relate to other people. Without compassion you
are cut off.
If you master the art of listening deeply and of compassion, you can
open the heart of the other person. If you know how to convey your
feelings that are inside you through loving speech, you can help the
other person understand you. That is why in order to reestablish
communication, in order for forgiveness to be possible, you should learn
to practice these two wonderful things—compassionate listening and the
language of loving speech.
Doblmeier: It is not possible to understand forgiveness without understanding suffering?
Nhat Hanh: At the heart of Buddhism is the idea of
interconnectedness. We all suffer. That is the first noble truth of
Buddhism: Suffering is a reality. And the practice begins with the
awareness that suffering is there in you and it is there in that other
person. When you have seen suffering, you are motivated by the desire to
remove suffering—the suffering in you and the suffering in that other
person—because if that person continues to suffer, it will make you
suffer somehow later on. So helping other people remove their suffering
means doing something for you also.
Doblmeier: But there are times when the person who
has hurt you has no intention of asking for your forgiveness and has no
interest in your compassion.
Nhat Hanh: An act of compassion always brings about
transformation. If not right now, it will happen in the future. The
important thing is you don’t react with anger. You react with
compassion, and sooner or later you see the transformation in the other
person. You keep being compassionate, you keep being patient.
Doblmeier: Patience is something you have learned in
your own life. You endured 40 years in exile for the chance to return
to your home in Vietnam, and finally the moment came in 2005. I saw
pictures of the throngs who greeted you at the airport, and in your eyes
I could see you embrace the moment.
Nhat Hanh: The government has done many wrong
things—a lot of injustice. When they allow you to go home, that does not
mean they have understood you or that they look at you now as a friend.
But they do it politically because they are gaining something by
allowing a person like you to come home. And you know that. But you go
home with the intention to help, with the intention to help not only
innocent people, victims of violence, of injustice, but you have the
intention to help those who have done injustice to other people. You
don’t carry any anger and you are capable of looking at them all as
friends and friends-to-be.
Doblmeier: But not everyone there was interested in being your friend?
Nhat Hanh: In the hotel there were secret police
watching us at all times. We encountered a lot of difficulties, but we
always remained calm. The secret police found out we were true
practitioners. At first we were only allowed to speak in temples, but
after a time we were able to change their attitudes and they allowed us
to hold public talks. We were able to address hundreds of Communist
Party members and government officials. It was the first time these
Communist officers were exposed to the teaching of the Buddha, the
teaching of loving-kindness and compassion. So not only did we help the
people who wanted us to help, but we helped the people who didn’t want
us to help.
Doblmeier: When you looked out on the crowds that came for your public talks, what did you see?
Nhat Hanh: During my absence about 35 million people
were born in Vietnam, and most of the people of my generation have
died. So when I sat in front of an audience of 3,000 or 5,000 people, I
saw only children of my generation. I look deeply and I see they are the
continuation of the people of my generation, and I was speaking to them
like I speak to the people of my generation. Their environment has
watered the seed of anger, grieving, and discrimination. The purpose of
speaking to them is to water the seed of brotherhood, sisterhood, joy,
and hope in them. That is the most noble thing to do.
Acest articol a fost preluat de pe http://www.filmsforaction.org/articles/compassion-the-antidote/.
"Don't walk in front of me, I may not follow. Don't walk behind me, I may not lead. Just walk beside me and be my friend." - Albert Camus
"Nu merge in fata mea, s-ar putea sa nu te urmez. Nu merge in spatele meu, s-ar putea sa nu te conduc. Mergi langa mine si fii prietenul meu."
joi, 15 octombrie 2015
Incredibila putere a Gandului! - Dumitru Constantin Dulcan
“Gândul, cea mai puternică forţă din univers”
– În “Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argumente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte, că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V-a afectat certitudinea aceasta modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?
– Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm propria realitate, felul în care priveam lumea s-a schimbat. Descoperirile fizicii cuantice au arătat că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie şi le transformă în particule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forţă din univers. Iar Dumnezeu ne-a dat puterea ca, din milioanele de realităţi posibile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.
– Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim şi simţim?
– Exact. Când făceam cercetări pentru prima mea carte, am ajuns la concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m-am speriat. Celulele reacţionau la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S-a făcut şi un experiment în Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000 de km distanţă, într-un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească un film frumos, cu imagini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp, la 1000 de km distanţă, măsurătorile arătau cum spirala de ADN se relaxează. Când imaginile au fost schimbate cu un film de groază, ADN-ul a început, brusc, să se restrângă, contractându-se. Aflând asta, m-a chinuit o întrebare: cum ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organismul nostru reacţionează pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.
Legea binelui
– Care e aceea?
– Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea binelui. Abia acum vă pot răspunde la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi şi sănătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.
– Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a făptui binele?
– Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobilizează pentru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imunitar. Timp de 5-6 ore, organismul nostru e lipsit de apărare, iar milioanele de celule moarte, viruşi şi bacterii circulă libere prin organism, se pot localiza undeva şi declanşa boala.
– Se şi spune în popor că “a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?
– Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid, favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organismului, nu doar că împiedică vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Dar ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Într-o cuşcă s-a pus un miel şi într-o cuşcă alăturată s-a pus un lup. Mielul a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru emoţional aduce, mai devreme sau mai târziu, boala.
– Cu emoţiile nu-i de glumit. Cum ne putem proteja?
– Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens, să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să-l iert, gândindu-mă că poate într-o zi va înţelege şi el ceea ce înţeleg eu acum. Să iertăm, fiindcă iertarea face ca pH-ul corpului să vireze spre unul alcalin, favorabil sănătăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e important să rămânem conştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa celulei noastre.
Relaxare şi respiraţie
– Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.
– Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm măcar pauze de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fereastră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odihneau mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic câteva tehnici de relaxare.
– Ne puteţi da şi nouă un exemplu?
– Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respiraţie. Oboseala vine şi dintr-o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi, încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creierului şi apoi, cu fiecare expiraţie profundă, îmi imaginez că o elimin. Fiecare îşi poate crea propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez, mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.
– Să-ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vindecare.
– Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de cancer în ultima fază şi i-a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuia să-şi imagineze că distrug cancerul din corp cu un foc, cu un animal care-l mănâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psihologice, s-a dovedit că cei care s-au vindecat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumnezeu şi cei care erau calmi. Îndoiala este un obstacol în calea oricărui succes şi mai ales a vindecării.
“Rugăciunea – o realitate fizică”
– Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de bine?
– Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul. Am testat eu însumi asta, de nenumărate ori, şi am rămas înfiorat văzând că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează, aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningoencefalită bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane s-au rugat pentru el. După ce şi-a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l-au vindecat. Dar şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert, întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus “credinţa ta te-a vindecat” ?
– Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a sănătăţii: ce, cum şi cât mâncăm. Ţineţi cont de ea?
– Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipocrat: să mănânci fără să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că te-ai săturat ca să-şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te saturi, nu te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungimea telomerilor de la extremităţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin, din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când preparăm ceva de mâncare, s-o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec şi-n bucatele pe care le găteşte.
– Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne sunt, de fapt, la îndemână.
– Aşa e. Dumnezeu ne-a dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos, fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti şi plini de speranţă. Să fim perseverenţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucuriile ne dau viaţă. Să căutăm bucuria, avem nevoie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar dacă, uneori, n-o putem avea decât în imagina.
Acest articol a fost preluat de pe www.intunel.com.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)